nu e poezie

uneori oamenii dorm numai fiindcă se întunecă
am avut şi eu un vis fericit
vroiam să-ţi spun despre asta
erai tu acolo, da, chiar tu
marea mirosea ca o pânză albă umflată, în care umanitatea şi-a cusut inocenţa
câţiva stropi de ceară au căzut pe masa lucioasă, pe care îţi plimbai degetele
vroiam să fac o sculptură din sticla aia de cola din care ai băut, vroiam să o aşez pe pervaz, între cactuşii mei să crească primăvăratic
ţi-am zis să-mi păstrezi ciuma camusiană, te-am rugat să păstrezi ceva pentru bolile mele
şi să îmi arăţi puterile tale supranaturale
exact atunci a început să plouă
o tăietură de cuţit în palmă, precum un tremur stângaci de ţigară pe pielea catifelată
şi aerul a prins un miros de sânge cu ploaie cu soare placid
m-am desprins din rama uşii ca să o opresc, să te opresc, să nu dispari
ai tăcut prea mult dimineaţa

mi-ai lăsat un singur mesaj: cred că e atunci când mă las purtat de rostirile filosofice, dar asta e ceva ce nu pot controla. de-ai şti cât doare şi e îngust pe dinauntru. nu doar faringele doare. am scris azi ceva, ca înainte de moarte. şi a ieşit ceva prost. foarte prost. aş vrea să fie grav. asta ar fi poate şansa mea să mă reîntorc acolo. să te rogi să plouă tare. ah, cât tânjesc acum după un fight club. şi nu pot să fac să-mi dispară din minte acele imagini. te aplecai când deasupra umărului meu stâng, când deasupra umărului meu drept. şi când ţi-ai culcat capul pe genunchii mei iar eu îţi şopteam chestii la ureche. sunt nişte senzaţii care mă depăşesc.

i.

nu mă tem de singurătate
nu mă tem de oameni
nu mă tem de moarte
nu mă tem de foc

întreabă-mă de ce
despre oricare dintre afirmaţii

o să îţi răspund
o să te conving

sfârşit de zi kafkian

2.XI.11. Azi dimineaţă, pentru prima dată după multă vreme, regăsesc bucuria provocată de imaginea unui cuţit ce mi se răsuceşte în inimă.

În ziare, în discuţii, la birou te seduc adesea temperamentul limbii şi, pe urmă, speranţa născută dintr-o slăbiciune actuală, speranţa ce vizează o iluminare subită şi cu atât mai intensă în clipa imediat următoare; apoi te mai ispitesc numai şi numai marea încredere în sine, ori simpla nepăsare, ori o puternică impresie prezentă, pe care vrei, cu orice preţ, să o împingi în viitor, ori opinia că adevăratul entuziasm de acum justifică orice lipsă de concentrare de mai târziu, ori bucuria pe care ţi-o provoacă frazele care sânt curmate pe la mijloc de un ghiont sau două şi te fac treptat să-ţi deschizi gura cât e de mare, chiar dacă ţi-o întind mult mai repede strâmbându-ţi-o, ori vaga eventualitate a unei judecăţi hotărâte, ce urmăreşte să fie clară, ori efortul de a continua un discurs care, de fapt, s-a terminat, ori dorinţa de a abandona teama în grabă, iar, la nevoie, umilit, ori disperarea ce caută o soluţie pentru respiraţia ei greoaie, ori dorul după o lumină lipsită de umbre - toate acestea te pot ispiti spre fraze de tipul: "Cartea pe care tocmai am terminat-o este cea mai frumoasă pe care am citit-o până acum" sau "este aşa de frumoasa cum n-am mai citit alta".

ascultă-mă

în seara dinaintea morţii
închipuite

am trecut prin culisele vieţii
cu ochii închişi
cu pumnii însângeraţi de adevăr
am trecut zebra pe roşu
de şaisprezece ori

i-am deschis
nicio vânătaie pe trup

aşa am aflat că
apa aceasta nu îmi mai păstrează
amprentele

ochii care atâta m-au vânat
şi-au găsit altă pradă

am fost nevoită să fug

ştiam că pământul nu a învăţat să ierte
greul până la capăt
dar într-un pumn de iarbă au înflorit
toporaşi

cu şoapte mi-au adormit
cicatricile gândurilor

flămânzi de pedepse

zilnic mi se deschide un alt vid sub pasul care ar trebuie să calce fără scârţâit
de când mă ţin minte am trăit într-un jungher adus la gâtul unui dascăl de magie
inima mi-a fost primul inamic nu am putut să-l ucid şi nici măcar să-l lovesc
prea tare revin la necunoscut nici măcar pe mine nu îndrăznesc să mă tutuiesc
când mă întorc acasă sunt un cadavru viu bat în uşa ca într-un sicriu aştept linia orizontului să se apropie să văd ce e dincolo hohotesc înăbuşit ca un metrou fără şine

când o să te trezeşti în rai sau în iad sau oriunde altundeva decât pe pământ o să vin să te văd şi chiar o să răstorn nişte bolovani cu talpa pantofului de pe mormântul tău ca mucegaiul să-ţi intre în oase şi în bijuterii
o tragedie la care nimeni nu plânge o tragedie în care nu încap
în care îmi simt corpul prea mic haosul mă striveşte cu transformările ei
pe care le aplică în mine până devin castronul din care pisica vecinului îşi mănâncă laptele dimineaţa

în somn îmi văd moartea nişte scări de cadavre infinit de departe un sus apăsător greu de atins neputinţa de a mă obişnui cu aburul acela dens care mă ţine în palme

i.

încă mă simt o nulitate, i, nimic nu îmi acoperă
demnitatea din care s-a tăiat ca dintr-un animal sacrificat
într-o măcelărie
am căzut sub nivelul apei, ca o bucată de carne umilită,
ciuruită şi aruncată peste bord
mâncată de muşte
n-am habar
cum am ajuns pe piste greşite
ce caut aici cum de m-au tras pe sfoară şi de data asta
în bezna aceea mi-am aflat ascuţişurile minţii
a urmat ieşirea bruscă în lumină
cei doi îngeri mi-au adus şi oglinzi
era să fac infarct de lumină
aşa am rămas numai cu un înger
şi acela cam surd
acum ajunsă, acasă, trag câteva rânduri de perdele
să o ascund
lumina îmi dă mai mult dispreţ decât chiar
furia la care am renunţat şi
care nu mă mai primeşte în pielea ei
că nu mai am mărunţiş pentru abonament
m-a dat afară, mi-a luat chiar şi dreptul de a dispreţui
mizeria şi putreziciunea
care le amplifică pe toate
amorţeala asta e ca înainte de moarte
iar mâna, paralizia ei de după scris,
mă încearcă tot mai des
nu există mai mare fatalitate decât să-ţi priveşti
mâna înţepenită deasupra foii
şi să te gândeşti că e şi asta un fel de moarte clinică
poate că ai trecut şi tu pe acolo
poate că ai trăit dincolo câteva clipe
când ai adormit în bibliotecă, i, dar ai uitat,
te-ai lichefiat în scrisul meu
de cum ai intrat în partea aceea a afectului
despre care nu îmi povestesc nici mie, dar ţie am îndrăznit să îţi spun
te-ai lichefiat ca sentimentul acela despre care nu mi-ai spus nicând
despre care nu ţi-am spus nicicând
sentimentul scurs în sticla de vin, pe care o ţineai sub inimă,
vinul din care am băut amândoi cu înghiţituri mici
înainte să văd nişte papuci atârnând deasupra stadionului
ne-am întors azi acolo şi chiar erau nişte papuci
atârnând cerului
mă hrănesc cu obscurul tăcerilor

0

când nu îţi mai rămâne să te gândeşti cum să te salvezi
când prietenii tăi sunt sfâşiaţi în bucăţi şi lupii urlă flămânzi
continui să tremuri e semn de viaţă frigul îţi intră în sânge
în ochii tăi se reflectă cadavrele lor
ai fi vrut să cobori să simţi şi tu paralizia înainte de moarte
dar soarele fals putea fi reconstituit
doar în minte
şi nu te puteai dezlipi de înălţimi

poem fracturist

barul ăsta jegos pe nume renet
ne-am întors la renet pentru bjork

nu am ştiut niciodată să mă opresc la timp între iubire şi ură
ştii bine, singurătatea are nevoie de alte determinative

niciun bărbat despre care am scris nu a fost
deasupra prăpastiei

o pronunţată incertitudine vrea să te îmbrăţişeze
am o brichetă de fier pe care e reliefat un vulture vreau să fug în alaska
lucrurile de care te legi
ca o morgă

privirea aceea nu o înţeleg
mi-a spus "nu eşti perfectă. nu vei fi niciodată perfectă"

nu se întâmpla nimic special

pădurea psihedelică

"lucrurile de care te legi,
odată primite, se leagă şi mai puternic
de tine", mi-ai spus
şi mai era momentul acela în care ai
mărturisit că epoca ta preferată este
paleoliticul.
nu vreau să spun cum
am ajuns acolo, la marginea unei prăpastii,
dar era o linişte, sus, o linişte cum
rar se întâmplă. şi era prima clipă
din săptămânile astea, prima clipă
când cugetul meu nu era bântuit de
nici o grijă.

îmi numărai vertebrele şirei
spinării. te uitai la mine în ochi şi
te îngrijora că nu mi se măresc pupilele.

"am citit undeva că mâinile arată schimbările
în oameni, arată grijile şi experienţele lor,
mâinile întotdeauna se schimbă,
iar ochii, ochii rămân la fel de la naştere...
ai pupilele mici, vreau să le văd dilatându-se,
să văd cum se măresc, vreau să se dilate,
vreau să ştiu că eşti bine..."
îţi simţeam grija. se crea un moment penibil
de reprimare, de neîntâmplare care vrea
să se întâmple, de lipsă îndelungată a curajului,
dar simţeam sălbăticia, aceeaşi sălbăticie simţită
în filmul into the wild,
"spune-mi o culoare, spune-mi trei cuvinte ce ar defini acea
culoare..." - albastru - moale, pastelat şi mat.
"un animal" - leu - puternic, curajos,
orgolios - "ce ai simţi dacă te-ai afla
într-o cameră albă?" - libertate, linişte,
confort...
când coboram mi-ai spus: "culoarea înseamnă ceea ce eşti,
animalul, cum vezi oamenii din jurul tău,
iar camera albă nu e altceva decât moartea
şi cum o simţi".

am deschis larg ochii şi era prea multă lumină
ca să se schimbe ceva


20 martie 2010, valea morilor

poem ingenuu

privirea aceea nu o înţeleg
privirea aceea lungă
care ar trebui sa arate cele mai frumoase
şi mai profunde lucruri
cele mai sensibile gânduri
felul cum te uiţi la mine
când ţii capul un pic aplecat
şi tăcerea
nu le înţeleg

când te uiţi la mine nu aşa cum te uiţi la alţii
nu aşa cum priveşti vorbind despre Nietzsche
ochii aceea care sclipesc altfel decât atunci
când încerci să explici paradoxuri

când începem obsesiile cu două versuri
două melodii două căni de ceai negru

când parcă aşteptăm să facem diabet
picurând prea mult zahăr în el
iar liniştea creşte face distanţe le devoră
când depărtarea nu ne mai sperie
când arătăm ca nişte tâmpiţi
măsurând cu palmele carul mare
şi carul mic
când nu se mai simte absenţa
celor pentru care am ajuns aici

privirea ceea lungă şi atât de inaccesibilă
nu o înţeleg

locul întâlnirii nu poate fi schimbat

ne-am întors la renet pentru bjork
de data asta l-am luat şi pe sandu macrinici cu noi
am venit pentru bjork dar tonomatul s-a defectat
erau numai trei scaune libere în barul acela scârbos
dar care a prins o semnificaţie pentru noi din clipa în care
tot aerul de acolo era umplut cu acea melodie
am comandat trei esspreso
am băut doar un gât apoi s-a întâmplat o răsturnare de situaţie
iar odată cu situaţia s-a răsturnat şi paharul meu
macrinici a salvat o înghiţitură de cafea pe care
a sorbit-o buzu după ce a cuvântat frumos:
"pentru bjork, pentru ca să fie auzită prin astfel de localuri jegoase"
- uite că ţi-am întors picătura - ion mi-a zâmbit
s-a uitat la mine lung
iar apoi a încercat să facă o scamatorie cu bricheta mea
i-am văzut mâna arzând
- te bat dacă mai faci aşa - chiar m-a speriat, îi ardea pielea - să nu îndrăzneşti să mai faci aşa -
îi repetam fiind încă în stare de şoc
am ieşit trişti
cu multe cărţi ascuse sub haine
era frig
ion a citat din memorie un poem de-al lui scris
într-un moment de disperare:

poate că ar fi ieşit bine
poate că trebuia chiar să mă aplec asupra unei foi
şi să scriu în loc s-o apuc pe la 3.a.m. pe un frig spre lacul
în care să mă arunc şi să-l găsesc îngheţat
să sar cu picioarele să lovesc pietre să sparg gheaţa şi nimic
"nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!"

poem defect 3

diagonala parcului ştefan cel mare
cât o parcurg mă gândesc la deliciile vieţii devenite dependenţe
nu o să mi le refuz
nu o să îmi refuz ţinerea în plămâni a aerului acesta care parcă e dintr-o parte a atmosferei nedescoperită încă
nu o să îmi refuz literatura am nevoie acum de ernest de matei de gabriel de franz am nevoie de o librărie bună am ales astăzi din mai multe jurnal de kafka

*

merg pe o stradă imperfectă alţii se joacă în omăt
aleargă îşi spun glume ca să râdă un bărbat merge caraghios ridicând foarte sus genunchii
ca un copil care nu ştie că în viaţa asta sunt eşecuri mai mari decât acele căderi dintre un pas şi altul
înainte de a atinge pământul
inversez pagina dar nu îmi mai ies din minte articolele de marochinărie
mmn-ul*(1) haosul care mă aşteaptă mâine când eu stau calm şi mă gândesc la poeme muchiile tăioase şi tăbăcirea pielii de om prin sistem combinat oboseala mă ghemuieşte într-un colţ de geantă

*
asta e viaţa pe care ţi-ai dorit-o ecaterina străzi cu gropi întotdeauna mai străine ţie decât altora ziduri sparte alte scări măturate ce te duc spre alte subterane împuţite de oamenii care îşi mutilează şi ei viaţa cum pot
contează că tu faci totul corect dimineaţa intri desculţ direct în cizme îţi parfumezi uşurel încheieturile peste apa scursă arunci gunoiul în urnă iubeşti un om câţiva oameni mai mult
te bucuri de timpul care îţi este dat să-l trăieşti în corpul acesta greu şi bolnav
te bucuri ca de o iarnă care nu se mai termină
întotdeauna ai iubit iarna ecaterina frigul care îţi amorţeşte toate simţurile odată

*(1) mmn - prescurtare de la merceologia mărfurilor nealimentare

sunt un copil defect. sunt singur.

când vreau să ajung mai repede undeva
mă uit la deplasarea pământului
de sub tălpile mele
şi număr gropile
îmi măsor marginile cu privirea

nu am purtat niciodată cravată
deşi întotdeauna mi-am dorit asta
nu am izbutit să salvez nicio floare
fără ghiveci

adun pământul în mâini
şi mă doare cerul gurii

sentimente de cristal

vreau să cânt cu tine
ca să nu cânt de una singură iubirea

un val transparent acoperă amintirile
zugrăvite împreună pe pereţii necunoscutului

ne vom scrie povestea pe praful de pe
timpul trăit împreună sau pe cenuşa fierbinte
a distanţei dintre

au apărut ciuperci pe trunchiul mărului
sunt mici şi întunecate
precum clipele în care m-am gândit la tine
şi tu nu erai alături

dincolo de pervaz s-a adunat zăpada
albul înfipt adânc în retina mea
şi în suflet

nu m-am întrebat niciodată
de ce mă bucur
numai citind radu gyr
prinzând fulgi prin fereastră
ascultându-ţi vocea

am aşteptat mereu fericirea dar în locul ei a venit tristeţea

mi-a spus "nu eşti perfectă. nu vei fi niciodată perfectă"
am rămas îngândurată cu regretul că nu o să mor degrabă
altfel, cum de înţeles perfecţiunea?

am fost înzestrată cu un scris deloc caligrafic pe care îl iubesc doar pentru că îmi aparţine

dacă alţii scriu când înăuntrul lor e lumină, când plouă zgomotos sau ninge cu fulgi moi
transparenţi
la mine e întotdeauna cutremur
întotdeauna cutremur

dincolo de asta

sunt în stare să devin banală
întind sârmele în jurul rufelor
dar ştiu
alţii mi-o iau mereu înainte de parcă mi-ar citi gândurile
de la mii de km distanţă mi le-ar citi şi le-ar înfăptui întocmai
ca apoi să le scrie pe hârtie
e ca şi cum mi-aş citi propriul jurnal în carnetul altcuiva
care nici măcar nu are cum să afle de mine
realizând că există şi o trecere interspaţială a timpului

ieri dimineaţa mă uitam la un zid şi mi se părea atât de perfect
încât vroiam să-l pictez sau măcar să scriu despre el
despre fiecare cărămidă martoră a mii de aşteptări
suport atâtor oameni neajutoraţi sau pur şi simplu plictisiţi
mirosea a singurătate, tristeţe, ploaie
da, aceeaşi ploaie care mi-a însoţit toate evenimentele
importante din viaţă
aceeaşi tristeţe pe care am îmbrăţişat-o
încă din copilăria mea singuratică
am îmbăţişat-o şi am primit-o
de parcă mi-ar fi fost soră, frate, mamă, prieten

aveam obiceiul de a-mi cosi amintirile groaznice pînă în mijlocul nopţii
până aerul nopţii se umplea cu groază
până mă temeam să visez din nou toate zilele care mi s-au părut atunci apocaliptice
aşa au ajuns spaimele mele să îmi locuiască doar visele
aşa noaptea m-a dezbrăcat cu forţa de frică

dar tristeţea nu am abandonat-o nicicând, mi-am cusut-o grijuliu în haine, în liniile palmei,
în sânge
am lăsat-o să se presoare în mine
doar aşa mă mai simt

claustrofob

nu era în cutia de carton cu celelalte jucării
am favorizat-o să rămână cu mine
avea nevoie de spaţiu
suferea de claustrofobie
când de fapt a fost martorul ocular
al întregii mele vieţi
un carneţel plin de secrete
o jucărie pe care o vedeam parte din mine

deşi am preferat întotdeauna să cred că
păpuşa asta nu făcea altceva decât să strângă
în blana ei
praful din casă

poem defect 2

nu se întâmpla nimic special
maşinile se deplasau rapid
un camion imens era parcat pe diagonală
iar oamenii îi vedeam translucizi
prin sticla aburită de la staţie
şi ningea mărunt
încă ningea

*

maşina de curăţat strada mă urmărea
avea aceeaşi viteză ca şi mine
poate puţin mai rapidă
aveam senzaţia că o să mă şteargă de pe
faţa pământului
străzile tot murdare rămâneau înainte
pe copaci erau lipite anunţuri
erau dezlipite anunţuri
patru poliţişti aşteptau să traverseze strada
ca nişte pioni zăpăciţi pe tabla de şah
mă simţeam defectă
cumva chiar putredă
m-am închis înlăuntrul meu îmi reţineam respiraţia
ca să nu dispersez înafară nimicnicia din mine
vroiam să-mi dăruiască cineva lalele roşii
să-mi simt existenţa

plec

legătura de chei strânsă la piept
uşile spre oamenii care te-au iubit
dar au ajuns să te urască
sunt închise
toate uşile sunt închise

nu se va mai întâmpla niciodată
să îmi duc mâinile legate la ochii care
nu pot să plângă
şi să-mi imaginez
o lalea
să mă gândesc la ea ca la unica
frumuseţe existentă
să scriu despre ea ca despre
unica frumuseţe
rămasă pe lume
după femeie

mă lepăd de blestemul acestei zile
îmi dezleg mă mint
mă lepăd de mine de umbră
de liniile palmei

mă lepăd de cuvinte
de goliciunea lor

exact ca în filmele în care la sfârşit
se tace îndelung

iubesc săptămâna infernală ce se grăbeşte să se angajeze în viaţa mea

ziua de mâine va părea una normală, bună, dar eu ştiu că ea nu va fi aşa. o să fie viscol cu judecăţi tribale greşite, platitudini, injurii, vor fi crime colective, reproşuri, ostilităţi, umiliri... va fi lipsa oricărui consens între oameni, generaţii, gândiri. pentru asigurare, o să-mi iau şi medalionul ghinionist, deşi eşecul este garantat de evaluările orale şi scrise, care vor împânzi fiecare zi din câte o să urmeze. important e să nu traversez pe roşu. important e să nu închid ochii, când păşesc pe zebră, cum făceam până acum. vor fi, ca întotdeauna, necesităţi. dumnezeu ne-a dăruit necesităţi, talente şi, uneori, chiar păr frumos. deja ne vedem criminalii de mâine, ascunzând cărţile, fiţuicile, lobii funcţionabili... va veni timpul să arătăm cunoştinţele noastre inutile. şi parcă văd cum un nenorocit este prins şi cum se urlă la el. cum sună un telefon şi în imediat următorul moment telefonul se izbeşte ireversibil de un perete, lăsând o adâncitură în tablă, teribil de plăcut. văd cum cad copiii pe asfaltul uscat, din neghiobie, ador să cadă copiii zbânţuiţi. văd cum un profesor extraordinar, din plictis, mănâncă cretă. nu nu nu nu nu nu nu. nu va fi nimic bun în ziua de mâine şi nici în cea de după. chiar am început azi să însuşesc făina asta intelectualizată în forma unor cântecele fredonate în faţa oglinzii din baie. m-am distrat. cea mai bună versiune ar fi să stau acasă şi să ascult vântul pe care îl aud şi acum. se grăbeşte, da, săptămâna infernală se găbeşte să ajungă la timp. mă fericeşte ideea asta, cum şi înotul. mă încântă. aş face bine să mă ascund, dar nu...
nici măcar nu o să încerc să îmi fac ziua mai uşoară.

Azi mâinile noastre au început să vorbească

În faţa ferestrei mele
E noapte
Porumbeii adorm
Cântecul lor sfâşie orice
Strigăt
Plopul e mai bătrân
Decât bunicul

Pădurea e mai fragedă
Decât orice
Moarte

Pânza iubirii
A acoperit cerul
Cu lumină

Azi ai văzut cum arată
Inima mea
Azi mâinile noastre
Au început să vorbească

Aş putea să nu mai
Spun nimic
Dar nu pot

Învaţă-mă să tac