acum tu

din piaţa centrală autobuzul a ieşit clătinându-se.
nu pentru reala bucurie a oamenilor care se
îmbulzesc în piaţa centrală, ci pentru semaforul, care nu îşi
mai muta culorile în nicio direcţie. şoferul, cu
ambele mâini pe volan, înghiţind sec, când de departe
apar gigantice afişe publicitare cu bere. cu multă bere.
38 de grade la umbră. oamenii îşi acoperă ferestrele
cu ziare comuniste sau democratice. nimeni nu
poartă cravată. nimeni nu e la costum. nimeni, pe nimeni nu văd cu
vreun fel de mâneci lungi. nimic. muzică. nimic. doar
trăncănitul roţilor pe şosea şi câţiva pasageri,
care îşi vorbesc, fiindcă se ştiu. oamenii îşi
flutură benzile de hârtie lipicioase de prins muşte.
2 lei bucata. în mine e frig.

câteodată îţi vine
să fii needucat. să-ţi plesneşti obrazul drept.
să alergi după o muscă_ce nu se mai ia de tine,
să bei apă pofticios, când alţii nu o au, să îţi
conectezi camera de filmat şi să vorbeşti cu ea,
adică, să faci un poem, pentru care oamenii să aducă
reacţii, sau să rămână indiferenţi, în umbrele ziarelor
din ferestre. frigul din mine se încălzeşte. dungile
se ondulează în nişte forme incerte. palmele. palmele
au nevoie de mănuşi galbene de cauciuc. şi de cuţit cleşte ochelari pălărie apă clocotită
într-o căldare. să-ţi zică lumea criminal înainte
să apuci viaţa de rădăcini.

parfumul a dispărut
din pori şi nu s-a mai întors decât seara, între
pereţii aburiţi, pe care îi numesc acasă. şi în care
mă sprijin. arunc trandafirii ofiliţi la ghena de
gunoi. preferam să-i spun gheenă, pentru orice
context. mă uit la scrânciobul roşu pe care mai
nou l-au instalat în faţa scării blocului meu, cu
o săptămână în urmă. mi-e ciudă că n-am apucat
să-l încerc, atunci când mă grăbeam. şi deloc.
îmi dau bretonul peste cap. îl prind aşa.
beau apă cristalizată. ascult eagles. caldul din
mine se înfierbântă. mă gândesc la un anumit tip
de marketing în literatură. stop. acum gândeşte-te
tu la asta. eu dau drumul la apă mai tare. apăs
pe insuportabil. îmi amintesc de toate sufocările mele.

acum aminteşte-ţi tu. nu saliva. nu-ţi aminti,
nu-ţi inchipui ce nu ştii. deschide, ia o carte,
la o pagină întâmplătoare. găseşte rândul 12 sau
13 sau care îţi vine. citeşte cu voce:

"12 septembrie 1939
Statu-qu fizic. Sunt din ce în ce mai aproape de ramolirea totală.
Daniel Fleg"

11.11

îmi spunea: eu sunt dragostea care îţi suge limba

şi gura lui rece imi potolea setea

îmi spunea: vreau să pictez cu picături de gheaţă pe spatele tău

citeam nu mai citeam murakami când picăturile îmi coborau vertebrele
o durere necesară
trezire
ca-n mijlocul ceţurilor de munte

tic tac

mergem cu 60 km pe oră
orizontul e o linie
pe cerul purpuriu
se ridică o fâşie gri
dacă stai să-ţi imaginezi
zici că e fum de ţigară
dar acolo ar putea fi chiar incediu

fir-ar să fie

şi încă eşti trist nimic nu se schimbă

iar trezirea vine şi trezirea apropie doar o ploaie scurtă
care te ţine
şi mai departe.

şi totul dispare. şi oamenii care până acum făceau sensul
un sign out absurd telefonul închis km distanţă

înţeleg

toate cândva se sfârşesc cu muzică sau fără
( pot să schimb discul?
mai taci.)
toate rămân a fi ceea ce le facem să
şi petele din primul plan şi petele din plan secund
şi oamenii care îţi sunt blocaţi în gând
şi atunci când se află la 2400 km depărtare
zâmbetele false care te fac să îi crezi adevăraţi
prietenii care îţi spun că o să aibă grijă ce cuvinte lasă
în aer pentru tine...
tristeţe. care îţi aparţine care le aparţine
o laşi aşa nemişcată pe chipul tău lipsit de vreo expresie

în octombrie 2010 nu o să se schimbe nimic
nu o să adorm mai repede şi nici cu mai mult zâmbet
dar poate

incert

îmi zice că îi place să meargă
prin parcul ăsta de spital
ori cum se aud seara
liliecii - vai - spune - tu nu
i-ai auzit - citesc pe plăcuţa
de la intrare atenţie epidemie
acces restricţionat persoanelor
străine dau pasul în urmă
silvia păşeşte încrezut
tremur
mă fac şi eu c-aş fi curajoasă
dar continui să dau întrebări

locuri nu-s
peste tot soare
un bazin fără apă ar fi fost mai lin
sufletului
dacă ar fi avut
stăm pe beton călcâiul se sprijină-ntre
fragilul ierbii şi piatră

nu atât furii cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi poate mai uşor înăuntru
acum citesc acum înţeleg
îmi pare rău că în parcul catedralei nu cresc flori de câmp
să fi luat pentru ea

se apropie o haită de câini vagabonzi
povestesc mai departe cu vocea întreagă
silvia îşi înfinge degetele în palma mea
peste durere
spaima chircită-n stomac
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini
de parcă acolo
în locul lor
ar fi o fantomă

bilet

îmi spunea că iadul e doar un antrenament
că aşa devenim mai puternici

mă gândesc că nu e bine să-mi antrenez
curajul pentru moarte
nici măcar într-o formă iluzorie
s-ar putea să nu mă pot controla

*

uneori aud soneria
mă apropii de uşă
şi îmi dau seama că nu e nimeni
că doar un copil
se juca la telefon undeva jos
în ogradă

etc etc

a fost vreme în care am plâns, adormind, cu fruntea
ascunsă sub masă, după care îi trimiteam zeci de
emoticoane triste şi atâtea mailuri pentru care
m-am detestat
cu ruşine

mă acuza de un anumit fel de nebunie
ştiam că e adevărat

apoi am aşteptat să-mi treacă îngrijorarea
şi m-am îndepărtat, suficient, cât să nu fie
dependenţa vizibilă, cât să mă
apăr

pândesc târziul norilor


şi duminica nopţile sunt triste
fără să oprească singurătatea
în zid
poate un pic de neputinţă
poate cădere
poate doar slăbiciuni
care s-au bucurat
aflând că sunt lăsate în pace

şi carnea bolnavă
aruncată din altcineva înspre

şi mirosul de sfârşit
are iarăşi dreptate să plângă

cum să te aperi

fă cum ştii

muşcăturile de la ţânţari le-aş roade până la sânge
nu-mi mai pasă de ce se poate întâmpla mai departe
vreau să-mi dorm toată viaţa

să-i trimit dracului pe toţi cei pe care i-am tot luat pe din ocolişuri
când situaţia a cerut rafinament

să scriu şi eu un text piramidal răsturnat
să-mi asum spusele că l-am făcut bine
că-s mare şi...
că scriu bine oricum

să pot combina clişee cu ceea ce nu se spune cu voce
şi ceea ce contează de fapt
mai mult decât altele luate-mpreună

vreau să-mi cumpăr un papagal şi o pisică fără gheare
să-i las liberi
să observ cum convieţuiesc

să te ştiu în preajmă
chiar şi când nu eşti
să vină toamnă
dar de fapt...
altcineva

să observ lipsa de întuneric
să sting lumina ca să-mi apară




uv

un cuier pentru haine, altul pentru zăpadă
nu ţi-am amintit cât de bine
e să faci focul în pădure iarna
când se face mai frig să te aşezi pe jăratec
şi viteza pe care o ia sania la o altitudine de cădere
cu fricile în buzunarele cusute pe dinăuntru

nu se mai sună, se aruncă cu pietricele
şi dacă tavanul se-apleacă un pic, înseamna
c-ai stat prea mult în soare
din boltă s-ar desprinde o înghiţitură
de gol fără intestine
chiar poţi să îl faci să adoarmă
cu burta pe creştetul codrilor

scriu pentru tine

am început să semăn mai mult cu tine
ai început să te obişnuieşti cu orele mele de tăcere
am început să scriu poezii de dragoste
am început să-ţi învăţ răbdarea,
şi cum se face să fie tare cafeaua,
cât să aflu

foamea mea ai început să o simţi şi tu

...+

când vrei să te plimbi un pic, să ieşi din rutina staticului, ori să citeşti un clasic afară, ba plouă, ba e furtună afară, ba prea multă prezenţă umană.

uneori jucăriile gigantice lăsate imprudent pe pervazurile de la primul etaj te pot speria grozav, când treci printre blocuri, mai ales dacă recent te-ai uitat la un film horror.

unele locuri sunt miraculos construite parcă într-un căuş de palme, cu pârâiaşe urmând liniile dinăuntru

*

ea îşi aminteşte o cameră mică şi călduroasă în care fierbeau samagon, lângă cuptor, când afară era o iarnă înţepătoare, îşi aminteşte cum găteau, făceau curat şi stropeau cu apă ograda, ca să fie aer curat şi răcoros, ca după ploaie, când mama ajungea acasă obosită de la lucru. îşi aminteşte cum mama cocea hulubaşi şi i-l învelea pe unul într-un ziar, ca să i-l ducă fierbinte bunicii.

tu ce îţi aminteşti frumos din copilărie?

'''

aceasta poezie am scris-o dupa ce am citit sfaturile lui john hewitt. dar nu cred ca m-a ajutat cu ceva mai mult decat sa ma regasesc mai putin sau deloc din versurile astea, sa nu fiu credibila si autentica nici macar pentru mine si poate ca sa cliseizez pe deasupra. lectura placuta, oricum, poate ca voi o sa pricepeti ceva.

ca să nu fie abandonată


o scoarţă cicatrizată în plop
se face că mergem pe ea
afară nu plouă
iar teiul nu mai ajunge
la cerul meu
dimineaţa pe şosea nu se aud
roţi de maşini
oamenii ies nu câte unul sau câte doi
ci câte o sută câte o mie
între blocuri sunt prinse decoruri
un tren apasă pe şine
timpul e aproape de pământ
aproape de cer
aproape că îngropat
vişinii nu mai dau roade
iar oamenii nu duc lipsă de cuvinte
dimineaţa numai copiii stau în rând
după pâine

m se ascunde sub scoarţă
siluetele dispar
m ajunge prea sus
are buzele mona lisei

nu a uitat de păpuşa pe care
aşa şi nu a primit-o
de la bunica

dar crede în promisiuni

vorbeşte cu mine

pereţii care ţi-au strâns singurătatea
îi dai cu var cu mai mult var
să nu se vadă să nu se simtă trecutul
arunci oglinda care a stat acolo secole
să asculte
cineva mi-a spus că
în casa bunicilor nu se mai aud şoareci

pe bucata asta de lume totul este bun şi frumos
ne jucăm construim cer pământ copaci oameni
buzunăraşe pentru ele să încapă

să nu crească mai mult de un accident

+++

vom fi împreună
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ecaterina Bargan [katy ]
2010-06-14 | |


Cerul dinaintea ploii, radiografiat de fulgere, pare o mare învolburată,
o furtună în marea unde cândva Iisus se plimba cu barca.
Jos oamenii merg pe sub felinarele aprinse, lipsiţi de griji.
Semnalizările unei maşini mă întorc înspre realitatea lipsită de basm
şi de vreun ieri. Noaptea asta atmosfera îşi descarcă neliniştea,
fără să plouă. Sub felinarul mai apropiat mie, frunzele foşnesc
biotic. Copacii respiră. Azi am respirat şi eu, odată cu ei, alergând.
Luam aer parcă din gura unui dragon cu flăcări.

Există un Dumnezeu pentru fiecare. Există un miracol pe care
fiecare ar trebui să-l găsească. Eu te-am găsit.
Măcar pentru că avem un trecut şi o artă comună,
vom rămâne împreună.

13 iunie 201o

trei fete la camin

Primul monolog

Căminul studenţesc. Odaie albă, strâmtă. În mijlocul odăii, o masă rotundă, neagră, cu trei taburete în jurul ei. Pe masă foi albe şi creioane colorate, o scrumieră şi Cola. M., aşezată pe tabureta din stânga, trasează carouri pe fundalul unui portret finisat. Se ridică. Ţine portretul câteva secunde în mâna dreaptă, apoi îl lasă pe masă.

M: (se uită la portret îngândurată) nu există dragoste, doar îndrăgostiţi, o mână stângând o altă mână, în timp ce picioarele se ating, nevinovat, sub masă. Şi tălpile se încing. Am încercat să ne amintim de la ce a pornit totul. Nimic intenţionat. Doar izbucnirea aceea e tsunami când un tsunami trebuie să se întâmple. Roma, fireşte că el e... Roma, acel Roma. Nu e perfect. Are şi o anume doză de tâmpenie. Nu e prea masculin prin felul lui de a fi. E chiar frustrat. Dar simt că mă iubeşte. Şi eu îl iubesc. Nu ştiu de ce. N-am habar. Dar nici n-aş sta să vă explic, dacă mi-aş putea explica măcar mie însămi. Uneori simt că parcă mi-ar citi gândurile. E galant şi simpatic. Cu el mă simt vie şi fericită. În mijlocul ploii se apleacă să-mi lege şireturile, îşi pierde ultimul autobus ca să... doar ca să-mi ţină de urât. De când e cu mine, vine cel mai târziu acasă, simte frică şi se ceartă cu ai lui cel mai mult. Şi e deosebit.
Ieri a fost ziua mea de naştere. Am împlinit 19 de ani. Iar Roma şi-a cam întrecut limitele. După ce a dat atâta băutură peste cap, golind pahare de diferite dimensiuni, vroia să facă o nebunie, să se refugieze în munţi, pe o noapte. Era timp ploios şi mult noroi. Ce stupid! bine că s-a oprit, că l-am oprit. Acum ar fi stat murdar şi zdrenţuit şi ciuruit pe dinăuntru, pe jumătate viu, cu dureri insuportabile de cap, chiar ca un chefal într-o baltă străină. De fapt, şi acum ţin minte, ieri îmi spunea ceva, mă întreba dacă mi s-a întâmplat vreodată să merg pe dealuri. Şi, mergând, să-mi simt hainele tot mai murdare, tot mai zdrenţuite. Să mă simt tot mai departe de lume, tot mai singură, iar blocurile în urmă să dispară, să nu mai conteze... iar eu îi repetam, îi tot repetam NU! îl acopeream insistent cu negaţii şi nici nu am auzit ce a spus până la sfârşit. A fost prima dată când nu s-a oprit din a povesti ceva care nu mă interesează. El e nebun! El s-ar fi dus până la capăt. Întotdeauna face totul până la capăt. Înainte să se întoarcă mi-a dat o alternativă. A zis că dacă se întoarce, mâine se va trezi alt om, va fi alt om. Am acceptat şi asta. Nu regret că am acceptat, dar mi-e frică de faptul că acel om care nu mai e Roma pe care îl ştiam... mă tem că omul care se trezeşte azi în pielea lui o să-mi insufle frică, că o să mă sperie, iar asta o să ne îndepărteze, nu vreau să ne îndepărteze ceva. A zis că vrea să rămână acolo în munţi ca în into the wild, că azi în sfârşit va deveni liber. Şi de aici a început toată povestea. Animalică stupiditate. Sus, în munţi, am zăbovit câteva clipe, discutând despre ceea ce ne dezgustă în umanitate, despre Steew din Family guy, despre cât de nasol e ultimul sezon din Scrubs, despre faptul că trebuie băut whisky, şi de scris poezie după whisky. Despre faptul că eu nu am ştiut până azi că VV şi CP sunt de trei ani împreună. Apoi am rămas tăcuţi. Prima noapte împreună nu se va uita niciodată. Săltarea stelelor de pe cer, în timp ce ne sfâşiam pătimaş buzele cu atingeri. Apoi, copacii înalţi, masivi şi bogaţi deasupra, de parcă ar fi fost nişte umbrele crescute acolo cât să ne acopere goliciunea. Apoi, drumul îndepărtat, urmele de paşi, care şi-au pierdut mirosul de om, cântarea cucului, adânciturile făcute de degete în pământ. Apoi, aerul umed al înălţimilor de munţi, felinarul stins, stratul subţire de ceaţă în orizont, corpul lui greu, dar liniştitor de aproape, senzuatitatea momentelor în care chiar credeam în ceea ce se întâmpla. Când ne-am trezit, era dimineaţa. Roma dormea lângă mine, cu braţele obosite lăsate pe sânii mei.

M. îşi toarnă într-un pahar Cola. Îl duce la gură, dar se răzgândeşte. Lasă paharul jos. Iese din odaie.



Al doilea monolog

Aceeaşi odaie. C. intră şi se aşază pe tabureta din mijloc. Întoarce foile de pe masă pe din toate părţile. Adoptă o tonalitate indignată. Dă din cap de multe ori, în semn de negaţie. Îşi aprinde o ţigară. Se ridică în picioare.

C.: nu ştiu de ce ea crede că cineva, doar fiindcă te ţine de mână, îţi este alături.
Nu. Nu pot să înţeleg. Nu ştiu cu ce a vrăjit-o. el e cu totul din alt aluat. De fapt, e din acelaşi aluat cu toţi bărbaţii. Un dobitoc nenorocit şi ticălos. O să o posede şi o să o lase baltă. Cum de M. nu înţelege asta? Bărbaţii sut în stare de orice. Scopul scuză mijloacele. Îi face promisiuni ieftine: Egipt, nuntă, mare, călătorii, celebrităţi, lux, fericire, viaţă lungă... împreună până la moarte. Ştiu povestea asta. Mi-e greaţă de logica masculină. Bărbaţii sunt porci. Toţi! Dar mai ales tu! (se uită insistent de portretul e pe masă) Nuuu, măi, Romeo, ţie n-o să-ţi meargă. Uite-te la mine, mânca-ţi-aş, o să te prind cu mâţa-n sac şi o să îţi fac publică feţişoara aia ipocrită pe care încerci să o ascunzi cu masca de căţeluş drăgălaş, cu ochii mari de „puppy dog”, care nu se mai opresc să scheune în gând „Adoptă-mă!”, „Ia-mă acasă!”, „Fii blândă cu mine!”. Nuuuuu, nenorocitule, o să te sugrum, o să te potolesc eu (îşi stinge ţigara nervos). Îţi promit că o să te ia mama naibii că nici nu o să reuşeşti să sughiţi. (se aşază)
m-am îndrăgostit şi eu o dată prosteşte de un tip, V, care pur şi simplu nu mi-a meritat dragostea, naivitatea, inocenţa. V. a fost un rahat de om. Mă aşezam în braţele unui om pe care nu-l ştiam, imaginându-mă prinţesa care şi-a găsit prinţul. Era elegant, manierat, amabil, plin de atenţie, promiţător. Îmi spuneam „el este, V, este acel el pe care l-am aşteptat atâta timp. Mă imaginam lângă el, ţinându-ne de mână, bătrâni şi fericiţi împreună. Dar am uitat nu pot să ştiu dacă tot ce trăiam atunci va rezista destul ca să aibă apoi un trecut. Hamacul din grădină, împletit, după cum crezusem atunci, cu mâna lui, bonsaiul bine ascuns, pe care l-am primit pe un pod prea asfaltat ca să fi crescut acolo, sus, desupra oraşului, dorinţa de a mă face cunoscută cu părinţii lui, gesturi din care, de obicei, nu poţi desprinde minciuna sau inexistenţa unor sentimente reale. O dimineaţă la capătul căruia mă trezesc, când el îmi aduce ceaiul în pat, o fereastră lustruită bine, nişte cactuşi despre care ştiam că nu fac flori, dar nici ghimpi în suflet nu credeam să îmi lase. Şi crezi prea tare în perfecţiunea unei minciuni care se transformă, tot mai progresiv, pe zi ce trece, într-un ocean de minciuni. Şi crezi tot mai mult în firescul deşertului din cuvinte, când nu sunt ale tale, şi singurul lucru care ţi se oferă într-un mod real, este imbecilitatea ta de a fi credul în faţa unei ipocrizii evidente. Nu contează că până la urmă conştientizezi şi tu că aia nu era dragoste, contează cum ţi se etalează într-un ghiveci fără pământ naivitatea ta, din care nu poate să crească nimic. Ţi se arată că visele tale despre el, despre voi, schiţele care ieri aveau atâta perspectivă, azi nu acoperă nici linia ramei, nici umeditatea ploii. Acolo unde nici măcar nu te-ai fi gândit să ridici problema vreunui gol pe care să-l mângâi.
Imbecilii de tipul lui V., sau Roma, neavând conştiinţă, neavând respect, sau măcar vreun fel de înafară şi înăuntru, ies mereu în câştig.

Iese. Îşi uită pachetul de ţigări pe masă.

Al treielea monolog

Intră G., cu o sticlă de bere Chişinău de doi litri ascunsă în geacă. Se uită în ambele părţi, verifică dacă e cineva în baie. Se aşază pe tabureta din dreapta, cu piciorul drept sub fund. Scoate sticla de bere. Umple un pahar şi îl bea foarte repede. Găseşte pachetul de ţigări. Îl întoarce de câteva ori pe ambele părţi. Îl miroase. Scoate o ţigară. Îi înjumătăţeşte filtrul, introducându-l la loc, o aprinde cu chibrite. Trage un fum.

G.: trebuie sa i-l suflu. nu mai rezist imaginii acelea în care o atinge de mâini, se uită la ea pe din toate părţile, învârtind-o într-o piruietă. Şi atunci eu mă simt ca un meteorit despicat în două de ciudă, invidie şi gelozie. Conştientă că nu-l pot face să mă iubescă, îmi vine să urlu! Nu e cinstit aşa. Eu l-am văzut prima! Ea mi l-a furat. Mi l-a luat de sub nas, când eram atât de aproape! (se uită la portret indispusă, îl ţine cu mâna stângă în faţă) Haide, mă, Roma, ce dracu ai găsit în ea?! Nu vezi că e o găină pârlită?! N-are nici ţâţe, nici fund! Şi faţa, parcă-i o conservă de peşte! Ce pielea mă-sii ai găsit în ea?! (stinge ţigara, îşi toarnă bere, dă jos piciorul drept, tace câteva secunde). Băăăăăăăăăăăăă, idiotule, tu mă iubeşti pe mine! Înţelegi?! M. e o vrăjitoare. Ştiu eu că e o vrăjitoare! Şi că a făcut cursuri de magie neagră şi ţi-a furat minţile, dobitoc ce eşti! Serios, Roma, e o vrăjitoare. E forţa aia întunecată care ne desparte, e fumul murdar care te-a înghiţit, care mi te-a luat. Tu trebuie să fii cu mine, Roma, tu trebuie să mă iubeşti. (îşi umple din nou paharul şi bea constant, cu înghiţituri mari, îşi stinge ţigara în paharul de cola) Pe mine niciodată nimeni nu m-a iubit. Eu sunt răţuşca urâtă a secolului în care trăiesc. Înăuntru mi-e toamnă. Adică e gol. Înafară văd obiecte, doar obiecte. Uite, aici, sunt toate lucrurile între care ar trebui să mă simt cineva, când eu mă simt doar străină. Surghiunită din societate, umilită de eşecuri, batjicorită sau doar ignorată de oamenii pentru care puteam să simt ceva, mă străduiesc doar să nu îmi fac iluzii grele şi imposibile.
De ce dragostea îi îmbracă pe unii în blănuri, iar pe alţii în zdrenţe? De ce locomotiva prezentului e tot mai aproape de catastrofă? De ce desfrânaţilor trebuie să le vină traiul mai dulce decât celor care iubesc cu inima? Am avut un singur be caprins înăuntru, o singură lumină pâlpâitoare pentru el, şi s-a ars.

somnifere

Iubitul meu nu îmi aduce flori, nu întreabă
dacă mi-e sete. Iubitul meu are gura ştirbită, o peşteră
Din care ies cuvinte calde, iubitul
Meu miroase urât, un putred scârbos
De bere şi ciocolată prea dulce
O gaură neagră care se închide şi se închide
Şi se închide
Iubitul meu este rădăcina unui pom otrăvit
Aşteaptă răbdător să crească
Să înflorească, să se fructifice, să-mi picure otravă în gură
Iubitul meu este omul care aşteaptă prea mult
Lovitura fatală, să-şi plimbe morţii prin creieri,
O palmă imensă
Care să-l strivească, să-l niveleze,
Un vierme strivit care nu vrea să simtă
Fercirea, iubitul meu îmi provoacă dureri de cap
Mă face să nu cred în minuni
Îmi spune că o să ajung în iad şi nici măcar
Nu îmi urează noapte bună

apoi foamea

şi te trezeşti într-o dimineaţă
cu cearcăne sub ochi, cu dureri în frunte,
fără câteva kilograme şi
cu siguranţa că nu mai eşti copil
că nimic nu te mai poate face fericit

vezi golul din tine din jur

tot ce ştii despre viaţa nu te ajută acum
eşti prins cu rădăcini cu tot în mecanismul lor
care te supune să fii o bucăţică
de perfecţiune

umbrele şi răcoarea sunt
ca să nu te închizi în pământ
frământarea mâinilor
ca sângele să se încălzească
pentru muncă
totul devine un mijloc către
ceva precis

mişcările cu care îţi înveleşti oasele
sunt tălpi care îţi acoperă neputinţa
cu nepăsare

asta e cea mai rece zi
întâi va fi setea va fi tot mai mare

şi moartea la fel

spun moarte şi mă uit la degetele picioarelor
o strâmbă întindere spre început
forma de care ţi se face ruşine
iraţionalul întoarcerii peste greşeli
de ruşine nu te poţi curăţa

tăcut, spre frânghiile care mă ţin
tăcerea umilinţei în stepă

verdele întinderea asta de ceaţă şi ploaia
chiar şi pişcăturile furnicilor
îmi dau siguranţa că realitatea e strâmbă
şi moartea la fel

întind plase întind plase peste tot

înţeleg nevoia de monştri

nu am răbdare să ucid tot ce e mai vechi
tot ce e mai vechi tot ce e mai întunecat în mine
sau ceea ce putrezeşte sângele în inimă
mizeriile astea înfipte în muşchi
în nedreptăţi şi cuvinte

bisturiul ruginit înfipt în carnea curată
nişte nervi neîmblânziţi

aduc sigurătatea pe masa de operaţie
delirul nu o încălzeşte iubirea nu-i anestezic
aici nu se moare de prea multe amintiri

număr până la 10 şi...

nici pe ăsta nu-l păstrez

aligatorii ce mănâncă?


norii se dezmorţesc pe cer
o lighioană albă se zvârcoleşte printre ei
poate fi dimineaţa

în fiecare zi mă trezesc lângă tâmpita aia de pernă de pe mijlocul patului
care e a nimănui şi care mă enervează că nu poate fi a mea deschid ochii
şi mă gândesc că trebuie să fie târziu că am intrat în regim de vară

de afară se aude un zgomot puternic de maşinărie
care în două minute a reuşit să mă şi enerveze

m-am uitat la un documentar pe discovery
erau animale mari şi animale mici
cele mari le înghiţeau subit pe cele mici

mi s-a părut groaznic

spune-i. (revizuit)

totul se dizolvă în toţi.
nevoia de consecinţe reprimă stări

noaptea sunetele se aud mai bine.
o ţeavă de care fiecare
îşi apropie urechea
altfel

mâine voi şti.
o să-mi amintesc melodia asta dintre
acoperişuri

mâine voi şti.
o să aflu
unde s-a oprit