câinele mort

câinele mort pe care îl duc în spate
când viaţa vrea să se oprească în loc
să reînceapă
să moţăie pe saltelele nescuturate
ale trecutului ruşinos
oasele câinelui mort cârje pentru ochelarii de bunic
inima câinelui mort un castel vişiniu
canalizări în care se scriu texte
se ticsesc în sticluţe li se dau drumul pe apă
până la cascada înaltă a sufletului
se sparg biografii
ţăndările rămân peste tot
câinele mort pe care îl duc în spate
sunt eu scris de mâna ta

4 in the morning

un apel nepreluat de la mama. un ou fiert pe masa
de scris. madagascar pus pe stop la minutul 30.
un link de la răzvan. foile pentru articole goale.
compotul străin şi nebăut până la capăt, în cana
mea, pe masa din bucătărie. lipsa de soare pe cer.
gărduleţe care se scurtează. oameni adormind.
încă suntem în viaţă. cuvintele-viermi. viermii
sapă în carne. viermii ajung. laptele e cald.
laptele e dulce. în lapte se pune zahăr. acasă
bolovanii sunt moi. cactuşii îşi lasă lăncile
jos. youtube-un deschis. mereu. pe facebook 422
de prieteni. câţiva în aşteptare. cavalerul roşu
vrea să-l citesc. cavalerul roşu scrie (8 august
la 04:00 am. Ea mi-a zâmbit şi m-a privit
pătrunzător,/ De parcă a găsit ceva în mine,/
Prin piele ca un fulger un fior,/ M-a scuturat
şi am dorit-o lângă mine!...) cavalerul roşu
e sur. îmi trag un moţ de pene pe cap. (nituri
în banca mea, petarde-n perete, stetoscoape
din scrubs, despre bismark la terasa de la
speranţa, despre cum se prelinge corect coniacul,
tot atunci, oleg carp, alături, răsfoind un
caiet mare, cu pixul pe foi, cu căştile-n urechi;
ridiche. sezon trecut? stafilococi. ştecher.
coji de cartofi. cuţite în mâini. auzi murmur?).
migraţie pe lângă semafoare. încă nu. încă linişte.
din balconul vecin ies câteva cozi de ceapă.
niciun cuvânt. aicea buriază.

scriitori nu alta

Tiamat-Carry Your Cross and I'll Carry Mine

vine noroiul

dimineaţa găseşti frigiderul, găseşti clătitele cu
ciuperci. îţi torni într-o cană lapte rece.
ai vrea să mănânci din frigiderul altuia.
vreai măcar o dată pe săptămână să se schimbe
imaginea oraşului tău, de la balcon, cu imaginea
oricărui alt oraş. mai frumos, sau, mai urât,
doar să se schimbe. să se întâmple anormalul acum.

te întorci în noaptea trecută. noaptea în care plouă încet.
ieşi în faţa blocului. schiţezi o caligrafie măruntă până la
scrânciob. ajungi la el. îl ştergi îndelung cu palmele de apă.
te aşezi. ai iluzia că ai atins fericirea supremă. vrei să
te clatini. nu merge. te uiţi în dreapta şi observi
lanţul. e noapte. afară plouă. tu stai neputincios în
scrânciobul acesta nechituit, prins cu un lanţ gros de fier.
ai un balon cu hidrogen în loc de cap. fredonezi o piesă pe
care nu o ştii, până răguşeşti. din câteva ferestre se vede
lumină. din câteva ferestre se văd fotolii, care se uită la
televizor.

vrei să îţi legi şireturile. şireturile mereu
ţi-au dat o pauză de gândire, sau, măcar, ţi-au spălat umilinţa, dar
nu ai şireturi. se-aude furtuna. în tine e prea multă linişte.
zici că ai adormit. visezi un coşmar toată noaptea, până te trezeşti.
trezirea-i infectă.

la o partidă de fotbal de masă

Mă pornisem acasă de la ziua de naştere a lui Alex. Era trecut de ora 10 seara. Petrecerea s-a făcut la Nistru. Se lăsase întuneric. Unica lumină venea de la farurile maşinii parcate lângă tineri. Trebuia să parcurg malul Nistrului până la drumul de pe dambă, apoi să fac câteva cotituri la stânga. Aveam aparatul foto în mână. Se vedea foarte vag un contur al copacilor şi se auzeau nişte sunete lungi, înspăimântâtoare de păsări, dinspre Nistru. Aveam un ceas nou pe mâna dreaptă, dar nu-i auzeam ticăitul. Şi cu cât mă îndepărtam, aveam senzaţia că mă duc tot mai la fundul mării. Şi că, exact acum, nimeni nu ar putea opri un rechin gata să mă înfulece. Că nici eu nu o să am putere să înot. În faţa mea a apărut un chip de om care se îndrepta spre mine. Şi-a încetinit mersul fix când eu mi l-am încetinit. Spaima mi s-a urcat în gât. Ceva mai târziu am înţeles că omul negru era umbra mea, de la farurile aprinse ale maşinii rămase în urmă. Şi cu toate că ştiam că nu era nimeni acolo, spaima încă îmi sta chircită în stern, iar păsările dinspre apă ţipau tot mai înfricoşotor.

*

Mi-am scos toate brăţările de pe mâini şi tot nu pot să adorm. Mă gândesc la durerile fizice în primul rând, la ceea ce simte pielea, la sufocarea din filmul de duminică (Choke), la insuportabilul temperaturii acestea, la accentul meu românesc din cuvintele pe care le rostesc în gând. Mă gândesc că trebuie să aprind lumina. Să scriu totul. Experienţele acestea parfumate de la zile de naştere perfect organizate, în care totul e bine şi foarte bine, nu-mi aduc nicio trăire. Excesul de normalitate mă plictiseşte. Ceasul acesta nu o să-l mai port. Trandafirii ofiliţi nu o să-i arunc mâine dimineaţă. Îmi place să ignor lucruri, să le las cum sunt, până problema dispare de la sine. Îmi place să nu simt vreo obligaţie de vreun fel.
Cineva mi-a spus că atunci când se uită la mine i se pare că tot timpul mă gândesc la ceva. Dar aş putea crede că ăsta e un truc universal de-al băieţilor care caută să agaţe fete singure pe la petreceri. Nu mai ştiu cu ce să încep sau cum să continui. Las robinetul deschis. Sting lumina. Vorbesc cu mine, cu voce, singură fiind. Îmi înec delirul cu un plâns spontan şi nemotivat. Din perete iese un oval de lumină. Este reflexia oglinzii. Cineva îmi strigă să dau mai încet Pink Floid-ul. Vreau păpădii, vreau să-mi fie somn. Mai vreau o cafea. Mai vreau o cafea.

acum tu

din piaţa centrală autobuzul a ieşit clătinându-se.
nu pentru reala bucurie a oamenilor care se
îmbulzesc în piaţa centrală, ci pentru semaforul, care nu îşi
mai muta culorile în nicio direcţie. şoferul, cu
ambele mâini pe volan, înghiţind sec, când de departe
apar gigantice afişe publicitare cu bere. cu multă bere.
38 de grade la umbră. oamenii îşi acoperă ferestrele
cu ziare comuniste sau democratice. nimeni nu
poartă cravată. nimeni nu e la costum. nimeni, pe nimeni nu văd cu
vreun fel de mâneci lungi. nimic. muzică. nimic. doar
trăncănitul roţilor pe şosea şi câţiva pasageri,
care îşi vorbesc, fiindcă se ştiu. oamenii îşi
flutură benzile de hârtie lipicioase de prins muşte.
2 lei bucata. în mine e frig.

câteodată îţi vine
să fii needucat. să-ţi plesneşti obrazul drept.
să alergi după o muscă_ce nu se mai ia de tine,
să bei apă pofticios, când alţii nu o au, să îţi
conectezi camera de filmat şi să vorbeşti cu ea,
adică, să faci un poem, pentru care oamenii să aducă
reacţii, sau să rămână indiferenţi, în umbrele ziarelor
din ferestre. frigul din mine se încălzeşte. dungile
se ondulează în nişte forme incerte. palmele. palmele
au nevoie de mănuşi galbene de cauciuc. şi de cuţit cleşte ochelari pălărie apă clocotită
într-o căldare. să-ţi zică lumea criminal înainte
să apuci viaţa de rădăcini.

parfumul a dispărut
din pori şi nu s-a mai întors decât seara, între
pereţii aburiţi, pe care îi numesc acasă. şi în care
mă sprijin. arunc trandafirii ofiliţi la ghena de
gunoi. preferam să-i spun gheenă, pentru orice
context. mă uit la scrânciobul roşu pe care mai
nou l-au instalat în faţa scării blocului meu, cu
o săptămână în urmă. mi-e ciudă că n-am apucat
să-l încerc, atunci când mă grăbeam. şi deloc.
îmi dau bretonul peste cap. îl prind aşa.
beau apă cristalizată. ascult eagles. caldul din
mine se înfierbântă. mă gândesc la un anumit tip
de marketing în literatură. stop. acum gândeşte-te
tu la asta. eu dau drumul la apă mai tare. apăs
pe insuportabil. îmi amintesc de toate sufocările mele.

acum aminteşte-ţi tu. nu saliva. nu-ţi aminti,
nu-ţi inchipui ce nu ştii. deschide, ia o carte,
la o pagină întâmplătoare. găseşte rândul 12 sau
13 sau care îţi vine. citeşte cu voce:

"12 septembrie 1939
Statu-qu fizic. Sunt din ce în ce mai aproape de ramolirea totală.
Daniel Fleg"

11.11

îmi spunea: eu sunt dragostea care îţi suge limba

şi gura lui rece imi potolea setea

îmi spunea: vreau să pictez cu picături de gheaţă pe spatele tău

citeam nu mai citeam murakami când picăturile îmi coborau vertebrele
o durere necesară
trezire
ca-n mijlocul ceţurilor de munte

tic tac

mergem cu 60 km pe oră
orizontul e o linie
pe cerul purpuriu
se ridică o fâşie gri
dacă stai să-ţi imaginezi
zici că e fum de ţigară
dar acolo ar putea fi chiar incediu

fir-ar să fie

şi încă eşti trist nimic nu se schimbă

iar trezirea vine şi trezirea apropie doar o ploaie scurtă
care te ţine
şi mai departe.

şi totul dispare. şi oamenii care până acum făceau sensul
un sign out absurd telefonul închis km distanţă

înţeleg

toate cândva se sfârşesc cu muzică sau fără
( pot să schimb discul?
mai taci.)
toate rămân a fi ceea ce le facem să
şi petele din primul plan şi petele din plan secund
şi oamenii care îţi sunt blocaţi în gând
şi atunci când se află la 2400 km depărtare
zâmbetele false care te fac să îi crezi adevăraţi
prietenii care îţi spun că o să aibă grijă ce cuvinte lasă
în aer pentru tine...
tristeţe. care îţi aparţine care le aparţine
o laşi aşa nemişcată pe chipul tău lipsit de vreo expresie

în octombrie 2010 nu o să se schimbe nimic
nu o să adorm mai repede şi nici cu mai mult zâmbet
dar poate

incert

îmi zice că îi place să meargă
prin parcul ăsta de spital
ori cum se aud seara
liliecii - vai - spune - tu nu
i-ai auzit - citesc pe plăcuţa
de la intrare atenţie epidemie
acces restricţionat persoanelor
străine dau pasul în urmă
silvia păşeşte încrezut
tremur
mă fac şi eu c-aş fi curajoasă
dar continui să dau întrebări

locuri nu-s
peste tot soare
un bazin fără apă ar fi fost mai lin
sufletului
dacă ar fi avut
stăm pe beton călcâiul se sprijină-ntre
fragilul ierbii şi piatră

nu atât furii cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi poate mai uşor înăuntru
acum citesc acum înţeleg
îmi pare rău că în parcul catedralei nu cresc flori de câmp
să fi luat pentru ea

se apropie o haită de câini vagabonzi
povestesc mai departe cu vocea întreagă
silvia îşi înfinge degetele în palma mea
peste durere
spaima chircită-n stomac
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini
de parcă acolo
în locul lor
ar fi o fantomă

bilet

îmi spunea că iadul e doar un antrenament
că aşa devenim mai puternici

mă gândesc că nu e bine să-mi antrenez
curajul pentru moarte
nici măcar într-o formă iluzorie
s-ar putea să nu mă pot controla

*

uneori aud soneria
mă apropii de uşă
şi îmi dau seama că nu e nimeni
că doar un copil
se juca la telefon undeva jos
în ogradă

etc etc

a fost vreme în care am plâns, adormind, cu fruntea
ascunsă sub masă, după care îi trimiteam zeci de
emoticoane triste şi atâtea mailuri pentru care
m-am detestat
cu ruşine

mă acuza de un anumit fel de nebunie
ştiam că e adevărat

apoi am aşteptat să-mi treacă îngrijorarea
şi m-am îndepărtat, suficient, cât să nu fie
dependenţa vizibilă, cât să mă
apăr

pândesc târziul norilor


şi duminica nopţile sunt triste
fără să oprească singurătatea
în zid
poate un pic de neputinţă
poate cădere
poate doar slăbiciuni
care s-au bucurat
aflând că sunt lăsate în pace

şi carnea bolnavă
aruncată din altcineva înspre

şi mirosul de sfârşit
are iarăşi dreptate să plângă

cum să te aperi

fă cum ştii

muşcăturile de la ţânţari le-aş roade până la sânge
nu-mi mai pasă de ce se poate întâmpla mai departe
vreau să-mi dorm toată viaţa

să-i trimit dracului pe toţi cei pe care i-am tot luat pe din ocolişuri
când situaţia a cerut rafinament

să scriu şi eu un text piramidal răsturnat
să-mi asum spusele că l-am făcut bine
că-s mare şi...
că scriu bine oricum

să pot combina clişee cu ceea ce nu se spune cu voce
şi ceea ce contează de fapt
mai mult decât altele luate-mpreună

vreau să-mi cumpăr un papagal şi o pisică fără gheare
să-i las liberi
să observ cum convieţuiesc

să te ştiu în preajmă
chiar şi când nu eşti
să vină toamnă
dar de fapt...
altcineva

să observ lipsa de întuneric
să sting lumina ca să-mi apară




uv

un cuier pentru haine, altul pentru zăpadă
nu ţi-am amintit cât de bine
e să faci focul în pădure iarna
când se face mai frig să te aşezi pe jăratec
şi viteza pe care o ia sania la o altitudine de cădere
cu fricile în buzunarele cusute pe dinăuntru

nu se mai sună, se aruncă cu pietricele
şi dacă tavanul se-apleacă un pic, înseamna
c-ai stat prea mult în soare
din boltă s-ar desprinde o înghiţitură
de gol fără intestine
chiar poţi să îl faci să adoarmă
cu burta pe creştetul codrilor

scriu pentru tine

am început să semăn mai mult cu tine
ai început să te obişnuieşti cu orele mele de tăcere
am început să scriu poezii de dragoste
am început să-ţi învăţ răbdarea,
şi cum se face să fie tare cafeaua,
cât să aflu

foamea mea ai început să o simţi şi tu

...+

când vrei să te plimbi un pic, să ieşi din rutina staticului, ori să citeşti un clasic afară, ba plouă, ba e furtună afară, ba prea multă prezenţă umană.

uneori jucăriile gigantice lăsate imprudent pe pervazurile de la primul etaj te pot speria grozav, când treci printre blocuri, mai ales dacă recent te-ai uitat la un film horror.

unele locuri sunt miraculos construite parcă într-un căuş de palme, cu pârâiaşe urmând liniile dinăuntru

*

ea îşi aminteşte o cameră mică şi călduroasă în care fierbeau samagon, lângă cuptor, când afară era o iarnă înţepătoare, îşi aminteşte cum găteau, făceau curat şi stropeau cu apă ograda, ca să fie aer curat şi răcoros, ca după ploaie, când mama ajungea acasă obosită de la lucru. îşi aminteşte cum mama cocea hulubaşi şi i-l învelea pe unul într-un ziar, ca să i-l ducă fierbinte bunicii.

tu ce îţi aminteşti frumos din copilărie?

'''

aceasta poezie am scris-o dupa ce am citit sfaturile lui john hewitt. dar nu cred ca m-a ajutat cu ceva mai mult decat sa ma regasesc mai putin sau deloc din versurile astea, sa nu fiu credibila si autentica nici macar pentru mine si poate ca sa cliseizez pe deasupra. lectura placuta, oricum, poate ca voi o sa pricepeti ceva.

ca să nu fie abandonată


o scoarţă cicatrizată în plop
se face că mergem pe ea
afară nu plouă
iar teiul nu mai ajunge
la cerul meu
dimineaţa pe şosea nu se aud
roţi de maşini
oamenii ies nu câte unul sau câte doi
ci câte o sută câte o mie
între blocuri sunt prinse decoruri
un tren apasă pe şine
timpul e aproape de pământ
aproape de cer
aproape că îngropat
vişinii nu mai dau roade
iar oamenii nu duc lipsă de cuvinte
dimineaţa numai copiii stau în rând
după pâine

m se ascunde sub scoarţă
siluetele dispar
m ajunge prea sus
are buzele mona lisei

nu a uitat de păpuşa pe care
aşa şi nu a primit-o
de la bunica

dar crede în promisiuni

vorbeşte cu mine

pereţii care ţi-au strâns singurătatea
îi dai cu var cu mai mult var
să nu se vadă să nu se simtă trecutul
arunci oglinda care a stat acolo secole
să asculte
cineva mi-a spus că
în casa bunicilor nu se mai aud şoareci

pe bucata asta de lume totul este bun şi frumos
ne jucăm construim cer pământ copaci oameni
buzunăraşe pentru ele să încapă

să nu crească mai mult de un accident

+++

vom fi împreună
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ecaterina Bargan [katy ]
2010-06-14 | |


Cerul dinaintea ploii, radiografiat de fulgere, pare o mare învolburată,
o furtună în marea unde cândva Iisus se plimba cu barca.
Jos oamenii merg pe sub felinarele aprinse, lipsiţi de griji.
Semnalizările unei maşini mă întorc înspre realitatea lipsită de basm
şi de vreun ieri. Noaptea asta atmosfera îşi descarcă neliniştea,
fără să plouă. Sub felinarul mai apropiat mie, frunzele foşnesc
biotic. Copacii respiră. Azi am respirat şi eu, odată cu ei, alergând.
Luam aer parcă din gura unui dragon cu flăcări.

Există un Dumnezeu pentru fiecare. Există un miracol pe care
fiecare ar trebui să-l găsească. Eu te-am găsit.
Măcar pentru că avem un trecut şi o artă comună,
vom rămâne împreună.

13 iunie 201o

trei fete la camin

Primul monolog

Căminul studenţesc. Odaie albă, strâmtă. În mijlocul odăii, o masă rotundă, neagră, cu trei taburete în jurul ei. Pe masă foi albe şi creioane colorate, o scrumieră şi Cola. M., aşezată pe tabureta din stânga, trasează carouri pe fundalul unui portret finisat. Se ridică. Ţine portretul câteva secunde în mâna dreaptă, apoi îl lasă pe masă.

M: (se uită la portret îngândurată) nu există dragoste, doar îndrăgostiţi, o mână stângând o altă mână, în timp ce picioarele se ating, nevinovat, sub masă. Şi tălpile se încing. Am încercat să ne amintim de la ce a pornit totul. Nimic intenţionat. Doar izbucnirea aceea e tsunami când un tsunami trebuie să se întâmple. Roma, fireşte că el e... Roma, acel Roma. Nu e perfect. Are şi o anume doză de tâmpenie. Nu e prea masculin prin felul lui de a fi. E chiar frustrat. Dar simt că mă iubeşte. Şi eu îl iubesc. Nu ştiu de ce. N-am habar. Dar nici n-aş sta să vă explic, dacă mi-aş putea explica măcar mie însămi. Uneori simt că parcă mi-ar citi gândurile. E galant şi simpatic. Cu el mă simt vie şi fericită. În mijlocul ploii se apleacă să-mi lege şireturile, îşi pierde ultimul autobus ca să... doar ca să-mi ţină de urât. De când e cu mine, vine cel mai târziu acasă, simte frică şi se ceartă cu ai lui cel mai mult. Şi e deosebit.
Ieri a fost ziua mea de naştere. Am împlinit 19 de ani. Iar Roma şi-a cam întrecut limitele. După ce a dat atâta băutură peste cap, golind pahare de diferite dimensiuni, vroia să facă o nebunie, să se refugieze în munţi, pe o noapte. Era timp ploios şi mult noroi. Ce stupid! bine că s-a oprit, că l-am oprit. Acum ar fi stat murdar şi zdrenţuit şi ciuruit pe dinăuntru, pe jumătate viu, cu dureri insuportabile de cap, chiar ca un chefal într-o baltă străină. De fapt, şi acum ţin minte, ieri îmi spunea ceva, mă întreba dacă mi s-a întâmplat vreodată să merg pe dealuri. Şi, mergând, să-mi simt hainele tot mai murdare, tot mai zdrenţuite. Să mă simt tot mai departe de lume, tot mai singură, iar blocurile în urmă să dispară, să nu mai conteze... iar eu îi repetam, îi tot repetam NU! îl acopeream insistent cu negaţii şi nici nu am auzit ce a spus până la sfârşit. A fost prima dată când nu s-a oprit din a povesti ceva care nu mă interesează. El e nebun! El s-ar fi dus până la capăt. Întotdeauna face totul până la capăt. Înainte să se întoarcă mi-a dat o alternativă. A zis că dacă se întoarce, mâine se va trezi alt om, va fi alt om. Am acceptat şi asta. Nu regret că am acceptat, dar mi-e frică de faptul că acel om care nu mai e Roma pe care îl ştiam... mă tem că omul care se trezeşte azi în pielea lui o să-mi insufle frică, că o să mă sperie, iar asta o să ne îndepărteze, nu vreau să ne îndepărteze ceva. A zis că vrea să rămână acolo în munţi ca în into the wild, că azi în sfârşit va deveni liber. Şi de aici a început toată povestea. Animalică stupiditate. Sus, în munţi, am zăbovit câteva clipe, discutând despre ceea ce ne dezgustă în umanitate, despre Steew din Family guy, despre cât de nasol e ultimul sezon din Scrubs, despre faptul că trebuie băut whisky, şi de scris poezie după whisky. Despre faptul că eu nu am ştiut până azi că VV şi CP sunt de trei ani împreună. Apoi am rămas tăcuţi. Prima noapte împreună nu se va uita niciodată. Săltarea stelelor de pe cer, în timp ce ne sfâşiam pătimaş buzele cu atingeri. Apoi, copacii înalţi, masivi şi bogaţi deasupra, de parcă ar fi fost nişte umbrele crescute acolo cât să ne acopere goliciunea. Apoi, drumul îndepărtat, urmele de paşi, care şi-au pierdut mirosul de om, cântarea cucului, adânciturile făcute de degete în pământ. Apoi, aerul umed al înălţimilor de munţi, felinarul stins, stratul subţire de ceaţă în orizont, corpul lui greu, dar liniştitor de aproape, senzuatitatea momentelor în care chiar credeam în ceea ce se întâmpla. Când ne-am trezit, era dimineaţa. Roma dormea lângă mine, cu braţele obosite lăsate pe sânii mei.

M. îşi toarnă într-un pahar Cola. Îl duce la gură, dar se răzgândeşte. Lasă paharul jos. Iese din odaie.



Al doilea monolog

Aceeaşi odaie. C. intră şi se aşază pe tabureta din mijloc. Întoarce foile de pe masă pe din toate părţile. Adoptă o tonalitate indignată. Dă din cap de multe ori, în semn de negaţie. Îşi aprinde o ţigară. Se ridică în picioare.

C.: nu ştiu de ce ea crede că cineva, doar fiindcă te ţine de mână, îţi este alături.
Nu. Nu pot să înţeleg. Nu ştiu cu ce a vrăjit-o. el e cu totul din alt aluat. De fapt, e din acelaşi aluat cu toţi bărbaţii. Un dobitoc nenorocit şi ticălos. O să o posede şi o să o lase baltă. Cum de M. nu înţelege asta? Bărbaţii sut în stare de orice. Scopul scuză mijloacele. Îi face promisiuni ieftine: Egipt, nuntă, mare, călătorii, celebrităţi, lux, fericire, viaţă lungă... împreună până la moarte. Ştiu povestea asta. Mi-e greaţă de logica masculină. Bărbaţii sunt porci. Toţi! Dar mai ales tu! (se uită insistent de portretul e pe masă) Nuuu, măi, Romeo, ţie n-o să-ţi meargă. Uite-te la mine, mânca-ţi-aş, o să te prind cu mâţa-n sac şi o să îţi fac publică feţişoara aia ipocrită pe care încerci să o ascunzi cu masca de căţeluş drăgălaş, cu ochii mari de „puppy dog”, care nu se mai opresc să scheune în gând „Adoptă-mă!”, „Ia-mă acasă!”, „Fii blândă cu mine!”. Nuuuuu, nenorocitule, o să te sugrum, o să te potolesc eu (îşi stinge ţigara nervos). Îţi promit că o să te ia mama naibii că nici nu o să reuşeşti să sughiţi. (se aşază)
m-am îndrăgostit şi eu o dată prosteşte de un tip, V, care pur şi simplu nu mi-a meritat dragostea, naivitatea, inocenţa. V. a fost un rahat de om. Mă aşezam în braţele unui om pe care nu-l ştiam, imaginându-mă prinţesa care şi-a găsit prinţul. Era elegant, manierat, amabil, plin de atenţie, promiţător. Îmi spuneam „el este, V, este acel el pe care l-am aşteptat atâta timp. Mă imaginam lângă el, ţinându-ne de mână, bătrâni şi fericiţi împreună. Dar am uitat nu pot să ştiu dacă tot ce trăiam atunci va rezista destul ca să aibă apoi un trecut. Hamacul din grădină, împletit, după cum crezusem atunci, cu mâna lui, bonsaiul bine ascuns, pe care l-am primit pe un pod prea asfaltat ca să fi crescut acolo, sus, desupra oraşului, dorinţa de a mă face cunoscută cu părinţii lui, gesturi din care, de obicei, nu poţi desprinde minciuna sau inexistenţa unor sentimente reale. O dimineaţă la capătul căruia mă trezesc, când el îmi aduce ceaiul în pat, o fereastră lustruită bine, nişte cactuşi despre care ştiam că nu fac flori, dar nici ghimpi în suflet nu credeam să îmi lase. Şi crezi prea tare în perfecţiunea unei minciuni care se transformă, tot mai progresiv, pe zi ce trece, într-un ocean de minciuni. Şi crezi tot mai mult în firescul deşertului din cuvinte, când nu sunt ale tale, şi singurul lucru care ţi se oferă într-un mod real, este imbecilitatea ta de a fi credul în faţa unei ipocrizii evidente. Nu contează că până la urmă conştientizezi şi tu că aia nu era dragoste, contează cum ţi se etalează într-un ghiveci fără pământ naivitatea ta, din care nu poate să crească nimic. Ţi se arată că visele tale despre el, despre voi, schiţele care ieri aveau atâta perspectivă, azi nu acoperă nici linia ramei, nici umeditatea ploii. Acolo unde nici măcar nu te-ai fi gândit să ridici problema vreunui gol pe care să-l mângâi.
Imbecilii de tipul lui V., sau Roma, neavând conştiinţă, neavând respect, sau măcar vreun fel de înafară şi înăuntru, ies mereu în câştig.

Iese. Îşi uită pachetul de ţigări pe masă.

Al treielea monolog

Intră G., cu o sticlă de bere Chişinău de doi litri ascunsă în geacă. Se uită în ambele părţi, verifică dacă e cineva în baie. Se aşază pe tabureta din dreapta, cu piciorul drept sub fund. Scoate sticla de bere. Umple un pahar şi îl bea foarte repede. Găseşte pachetul de ţigări. Îl întoarce de câteva ori pe ambele părţi. Îl miroase. Scoate o ţigară. Îi înjumătăţeşte filtrul, introducându-l la loc, o aprinde cu chibrite. Trage un fum.

G.: trebuie sa i-l suflu. nu mai rezist imaginii acelea în care o atinge de mâini, se uită la ea pe din toate părţile, învârtind-o într-o piruietă. Şi atunci eu mă simt ca un meteorit despicat în două de ciudă, invidie şi gelozie. Conştientă că nu-l pot face să mă iubescă, îmi vine să urlu! Nu e cinstit aşa. Eu l-am văzut prima! Ea mi l-a furat. Mi l-a luat de sub nas, când eram atât de aproape! (se uită la portret indispusă, îl ţine cu mâna stângă în faţă) Haide, mă, Roma, ce dracu ai găsit în ea?! Nu vezi că e o găină pârlită?! N-are nici ţâţe, nici fund! Şi faţa, parcă-i o conservă de peşte! Ce pielea mă-sii ai găsit în ea?! (stinge ţigara, îşi toarnă bere, dă jos piciorul drept, tace câteva secunde). Băăăăăăăăăăăăă, idiotule, tu mă iubeşti pe mine! Înţelegi?! M. e o vrăjitoare. Ştiu eu că e o vrăjitoare! Şi că a făcut cursuri de magie neagră şi ţi-a furat minţile, dobitoc ce eşti! Serios, Roma, e o vrăjitoare. E forţa aia întunecată care ne desparte, e fumul murdar care te-a înghiţit, care mi te-a luat. Tu trebuie să fii cu mine, Roma, tu trebuie să mă iubeşti. (îşi umple din nou paharul şi bea constant, cu înghiţituri mari, îşi stinge ţigara în paharul de cola) Pe mine niciodată nimeni nu m-a iubit. Eu sunt răţuşca urâtă a secolului în care trăiesc. Înăuntru mi-e toamnă. Adică e gol. Înafară văd obiecte, doar obiecte. Uite, aici, sunt toate lucrurile între care ar trebui să mă simt cineva, când eu mă simt doar străină. Surghiunită din societate, umilită de eşecuri, batjicorită sau doar ignorată de oamenii pentru care puteam să simt ceva, mă străduiesc doar să nu îmi fac iluzii grele şi imposibile.
De ce dragostea îi îmbracă pe unii în blănuri, iar pe alţii în zdrenţe? De ce locomotiva prezentului e tot mai aproape de catastrofă? De ce desfrânaţilor trebuie să le vină traiul mai dulce decât celor care iubesc cu inima? Am avut un singur be caprins înăuntru, o singură lumină pâlpâitoare pentru el, şi s-a ars.

somnifere

Iubitul meu nu îmi aduce flori, nu întreabă
dacă mi-e sete. Iubitul meu are gura ştirbită, o peşteră
Din care ies cuvinte calde, iubitul
Meu miroase urât, un putred scârbos
De bere şi ciocolată prea dulce
O gaură neagră care se închide şi se închide
Şi se închide
Iubitul meu este rădăcina unui pom otrăvit
Aşteaptă răbdător să crească
Să înflorească, să se fructifice, să-mi picure otravă în gură
Iubitul meu este omul care aşteaptă prea mult
Lovitura fatală, să-şi plimbe morţii prin creieri,
O palmă imensă
Care să-l strivească, să-l niveleze,
Un vierme strivit care nu vrea să simtă
Fercirea, iubitul meu îmi provoacă dureri de cap
Mă face să nu cred în minuni
Îmi spune că o să ajung în iad şi nici măcar
Nu îmi urează noapte bună

apoi foamea

şi te trezeşti într-o dimineaţă
cu cearcăne sub ochi, cu dureri în frunte,
fără câteva kilograme şi
cu siguranţa că nu mai eşti copil
că nimic nu te mai poate face fericit

vezi golul din tine din jur

tot ce ştii despre viaţa nu te ajută acum
eşti prins cu rădăcini cu tot în mecanismul lor
care te supune să fii o bucăţică
de perfecţiune

umbrele şi răcoarea sunt
ca să nu te închizi în pământ
frământarea mâinilor
ca sângele să se încălzească
pentru muncă
totul devine un mijloc către
ceva precis

mişcările cu care îţi înveleşti oasele
sunt tălpi care îţi acoperă neputinţa
cu nepăsare

asta e cea mai rece zi
întâi va fi setea va fi tot mai mare

şi moartea la fel

spun moarte şi mă uit la degetele picioarelor
o strâmbă întindere spre început
forma de care ţi se face ruşine
iraţionalul întoarcerii peste greşeli
de ruşine nu te poţi curăţa

tăcut, spre frânghiile care mă ţin
tăcerea umilinţei în stepă

verdele întinderea asta de ceaţă şi ploaia
chiar şi pişcăturile furnicilor
îmi dau siguranţa că realitatea e strâmbă
şi moartea la fel

întind plase întind plase peste tot

înţeleg nevoia de monştri

nu am răbdare să ucid tot ce e mai vechi
tot ce e mai vechi tot ce e mai întunecat în mine
sau ceea ce putrezeşte sângele în inimă
mizeriile astea înfipte în muşchi
în nedreptăţi şi cuvinte

bisturiul ruginit înfipt în carnea curată
nişte nervi neîmblânziţi

aduc sigurătatea pe masa de operaţie
delirul nu o încălzeşte iubirea nu-i anestezic
aici nu se moare de prea multe amintiri

număr până la 10 şi...

nici pe ăsta nu-l păstrez

aligatorii ce mănâncă?


norii se dezmorţesc pe cer
o lighioană albă se zvârcoleşte printre ei
poate fi dimineaţa

în fiecare zi mă trezesc lângă tâmpita aia de pernă de pe mijlocul patului
care e a nimănui şi care mă enervează că nu poate fi a mea deschid ochii
şi mă gândesc că trebuie să fie târziu că am intrat în regim de vară

de afară se aude un zgomot puternic de maşinărie
care în două minute a reuşit să mă şi enerveze

m-am uitat la un documentar pe discovery
erau animale mari şi animale mici
cele mari le înghiţeau subit pe cele mici

mi s-a părut groaznic

spune-i. (revizuit)

totul se dizolvă în toţi.
nevoia de consecinţe reprimă stări

noaptea sunetele se aud mai bine.
o ţeavă de care fiecare
îşi apropie urechea
altfel

mâine voi şti.
o să-mi amintesc melodia asta dintre
acoperişuri

mâine voi şti.
o să aflu
unde s-a oprit

nu e poezie

uneori oamenii dorm numai fiindcă se întunecă
am avut şi eu un vis fericit
vroiam să-ţi spun despre asta
erai tu acolo, da, chiar tu
marea mirosea ca o pânză albă umflată, în care umanitatea şi-a cusut inocenţa
câţiva stropi de ceară au căzut pe masa lucioasă, pe care îţi plimbai degetele
vroiam să fac o sculptură din sticla aia de cola din care ai băut, vroiam să o aşez pe pervaz, între cactuşii mei să crească primăvăratic
ţi-am zis să-mi păstrezi ciuma camusiană, te-am rugat să păstrezi ceva pentru bolile mele
şi să îmi arăţi puterile tale supranaturale
exact atunci a început să plouă
o tăietură de cuţit în palmă, precum un tremur stângaci de ţigară pe pielea catifelată
şi aerul a prins un miros de sânge cu ploaie cu soare placid
m-am desprins din rama uşii ca să o opresc, să te opresc, să nu dispari
ai tăcut prea mult dimineaţa

mi-ai lăsat un singur mesaj: cred că e atunci când mă las purtat de rostirile filosofice, dar asta e ceva ce nu pot controla. de-ai şti cât doare şi e îngust pe dinauntru. nu doar faringele doare. am scris azi ceva, ca înainte de moarte. şi a ieşit ceva prost. foarte prost. aş vrea să fie grav. asta ar fi poate şansa mea să mă reîntorc acolo. să te rogi să plouă tare. ah, cât tânjesc acum după un fight club. şi nu pot să fac să-mi dispară din minte acele imagini. te aplecai când deasupra umărului meu stâng, când deasupra umărului meu drept. şi când ţi-ai culcat capul pe genunchii mei iar eu îţi şopteam chestii la ureche. sunt nişte senzaţii care mă depăşesc.

i.

nu mă tem de singurătate
nu mă tem de oameni
nu mă tem de moarte
nu mă tem de foc

întreabă-mă de ce
despre oricare dintre afirmaţii

o să îţi răspund
o să te conving

sfârşit de zi kafkian

2.XI.11. Azi dimineaţă, pentru prima dată după multă vreme, regăsesc bucuria provocată de imaginea unui cuţit ce mi se răsuceşte în inimă.

În ziare, în discuţii, la birou te seduc adesea temperamentul limbii şi, pe urmă, speranţa născută dintr-o slăbiciune actuală, speranţa ce vizează o iluminare subită şi cu atât mai intensă în clipa imediat următoare; apoi te mai ispitesc numai şi numai marea încredere în sine, ori simpla nepăsare, ori o puternică impresie prezentă, pe care vrei, cu orice preţ, să o împingi în viitor, ori opinia că adevăratul entuziasm de acum justifică orice lipsă de concentrare de mai târziu, ori bucuria pe care ţi-o provoacă frazele care sânt curmate pe la mijloc de un ghiont sau două şi te fac treptat să-ţi deschizi gura cât e de mare, chiar dacă ţi-o întind mult mai repede strâmbându-ţi-o, ori vaga eventualitate a unei judecăţi hotărâte, ce urmăreşte să fie clară, ori efortul de a continua un discurs care, de fapt, s-a terminat, ori dorinţa de a abandona teama în grabă, iar, la nevoie, umilit, ori disperarea ce caută o soluţie pentru respiraţia ei greoaie, ori dorul după o lumină lipsită de umbre - toate acestea te pot ispiti spre fraze de tipul: "Cartea pe care tocmai am terminat-o este cea mai frumoasă pe care am citit-o până acum" sau "este aşa de frumoasa cum n-am mai citit alta".

ascultă-mă

în seara dinaintea morţii
închipuite

am trecut prin culisele vieţii
cu ochii închişi
cu pumnii însângeraţi de adevăr
am trecut zebra pe roşu
de şaisprezece ori

i-am deschis
nicio vânătaie pe trup

aşa am aflat că
apa aceasta nu îmi mai păstrează
amprentele

ochii care atâta m-au vânat
şi-au găsit altă pradă

am fost nevoită să fug

ştiam că pământul nu a învăţat să ierte
greul până la capăt
dar într-un pumn de iarbă au înflorit
toporaşi

cu şoapte mi-au adormit
cicatricile gândurilor

flămânzi de pedepse

zilnic mi se deschide un alt vid sub pasul care ar trebuie să calce fără scârţâit
de când mă ţin minte am trăit într-un jungher adus la gâtul unui dascăl de magie
inima mi-a fost primul inamic nu am putut să-l ucid şi nici măcar să-l lovesc
prea tare revin la necunoscut nici măcar pe mine nu îndrăznesc să mă tutuiesc
când mă întorc acasă sunt un cadavru viu bat în uşa ca într-un sicriu aştept linia orizontului să se apropie să văd ce e dincolo hohotesc înăbuşit ca un metrou fără şine

când o să te trezeşti în rai sau în iad sau oriunde altundeva decât pe pământ o să vin să te văd şi chiar o să răstorn nişte bolovani cu talpa pantofului de pe mormântul tău ca mucegaiul să-ţi intre în oase şi în bijuterii
o tragedie la care nimeni nu plânge o tragedie în care nu încap
în care îmi simt corpul prea mic haosul mă striveşte cu transformările ei
pe care le aplică în mine până devin castronul din care pisica vecinului îşi mănâncă laptele dimineaţa

în somn îmi văd moartea nişte scări de cadavre infinit de departe un sus apăsător greu de atins neputinţa de a mă obişnui cu aburul acela dens care mă ţine în palme

i.

încă mă simt o nulitate, i, nimic nu îmi acoperă
demnitatea din care s-a tăiat ca dintr-un animal sacrificat
într-o măcelărie
am căzut sub nivelul apei, ca o bucată de carne umilită,
ciuruită şi aruncată peste bord
mâncată de muşte
n-am habar
cum am ajuns pe piste greşite
ce caut aici cum de m-au tras pe sfoară şi de data asta
în bezna aceea mi-am aflat ascuţişurile minţii
a urmat ieşirea bruscă în lumină
cei doi îngeri mi-au adus şi oglinzi
era să fac infarct de lumină
aşa am rămas numai cu un înger
şi acela cam surd
acum ajunsă, acasă, trag câteva rânduri de perdele
să o ascund
lumina îmi dă mai mult dispreţ decât chiar
furia la care am renunţat şi
care nu mă mai primeşte în pielea ei
că nu mai am mărunţiş pentru abonament
m-a dat afară, mi-a luat chiar şi dreptul de a dispreţui
mizeria şi putreziciunea
care le amplifică pe toate
amorţeala asta e ca înainte de moarte
iar mâna, paralizia ei de după scris,
mă încearcă tot mai des
nu există mai mare fatalitate decât să-ţi priveşti
mâna înţepenită deasupra foii
şi să te gândeşti că e şi asta un fel de moarte clinică
poate că ai trecut şi tu pe acolo
poate că ai trăit dincolo câteva clipe
când ai adormit în bibliotecă, i, dar ai uitat,
te-ai lichefiat în scrisul meu
de cum ai intrat în partea aceea a afectului
despre care nu îmi povestesc nici mie, dar ţie am îndrăznit să îţi spun
te-ai lichefiat ca sentimentul acela despre care nu mi-ai spus nicând
despre care nu ţi-am spus nicicând
sentimentul scurs în sticla de vin, pe care o ţineai sub inimă,
vinul din care am băut amândoi cu înghiţituri mici
înainte să văd nişte papuci atârnând deasupra stadionului
ne-am întors azi acolo şi chiar erau nişte papuci
atârnând cerului
mă hrănesc cu obscurul tăcerilor

0

când nu îţi mai rămâne să te gândeşti cum să te salvezi
când prietenii tăi sunt sfâşiaţi în bucăţi şi lupii urlă flămânzi
continui să tremuri e semn de viaţă frigul îţi intră în sânge
în ochii tăi se reflectă cadavrele lor
ai fi vrut să cobori să simţi şi tu paralizia înainte de moarte
dar soarele fals putea fi reconstituit
doar în minte
şi nu te puteai dezlipi de înălţimi

poem fracturist

barul ăsta jegos pe nume renet
ne-am întors la renet pentru bjork

nu am ştiut niciodată să mă opresc la timp între iubire şi ură
ştii bine, singurătatea are nevoie de alte determinative

niciun bărbat despre care am scris nu a fost
deasupra prăpastiei

o pronunţată incertitudine vrea să te îmbrăţişeze
am o brichetă de fier pe care e reliefat un vulture vreau să fug în alaska
lucrurile de care te legi
ca o morgă

privirea aceea nu o înţeleg
mi-a spus "nu eşti perfectă. nu vei fi niciodată perfectă"

nu se întâmpla nimic special

pădurea psihedelică

"lucrurile de care te legi,
odată primite, se leagă şi mai puternic
de tine", mi-ai spus
şi mai era momentul acela în care ai
mărturisit că epoca ta preferată este
paleoliticul.
nu vreau să spun cum
am ajuns acolo, la marginea unei prăpastii,
dar era o linişte, sus, o linişte cum
rar se întâmplă. şi era prima clipă
din săptămânile astea, prima clipă
când cugetul meu nu era bântuit de
nici o grijă.

îmi numărai vertebrele şirei
spinării. te uitai la mine în ochi şi
te îngrijora că nu mi se măresc pupilele.

"am citit undeva că mâinile arată schimbările
în oameni, arată grijile şi experienţele lor,
mâinile întotdeauna se schimbă,
iar ochii, ochii rămân la fel de la naştere...
ai pupilele mici, vreau să le văd dilatându-se,
să văd cum se măresc, vreau să se dilate,
vreau să ştiu că eşti bine..."
îţi simţeam grija. se crea un moment penibil
de reprimare, de neîntâmplare care vrea
să se întâmple, de lipsă îndelungată a curajului,
dar simţeam sălbăticia, aceeaşi sălbăticie simţită
în filmul into the wild,
"spune-mi o culoare, spune-mi trei cuvinte ce ar defini acea
culoare..." - albastru - moale, pastelat şi mat.
"un animal" - leu - puternic, curajos,
orgolios - "ce ai simţi dacă te-ai afla
într-o cameră albă?" - libertate, linişte,
confort...
când coboram mi-ai spus: "culoarea înseamnă ceea ce eşti,
animalul, cum vezi oamenii din jurul tău,
iar camera albă nu e altceva decât moartea
şi cum o simţi".

am deschis larg ochii şi era prea multă lumină
ca să se schimbe ceva


20 martie 2010, valea morilor

poem ingenuu

privirea aceea nu o înţeleg
privirea aceea lungă
care ar trebui sa arate cele mai frumoase
şi mai profunde lucruri
cele mai sensibile gânduri
felul cum te uiţi la mine
când ţii capul un pic aplecat
şi tăcerea
nu le înţeleg

când te uiţi la mine nu aşa cum te uiţi la alţii
nu aşa cum priveşti vorbind despre Nietzsche
ochii aceea care sclipesc altfel decât atunci
când încerci să explici paradoxuri

când începem obsesiile cu două versuri
două melodii două căni de ceai negru

când parcă aşteptăm să facem diabet
picurând prea mult zahăr în el
iar liniştea creşte face distanţe le devoră
când depărtarea nu ne mai sperie
când arătăm ca nişte tâmpiţi
măsurând cu palmele carul mare
şi carul mic
când nu se mai simte absenţa
celor pentru care am ajuns aici

privirea ceea lungă şi atât de inaccesibilă
nu o înţeleg

locul întâlnirii nu poate fi schimbat

ne-am întors la renet pentru bjork
de data asta l-am luat şi pe sandu macrinici cu noi
am venit pentru bjork dar tonomatul s-a defectat
erau numai trei scaune libere în barul acela scârbos
dar care a prins o semnificaţie pentru noi din clipa în care
tot aerul de acolo era umplut cu acea melodie
am comandat trei esspreso
am băut doar un gât apoi s-a întâmplat o răsturnare de situaţie
iar odată cu situaţia s-a răsturnat şi paharul meu
macrinici a salvat o înghiţitură de cafea pe care
a sorbit-o buzu după ce a cuvântat frumos:
"pentru bjork, pentru ca să fie auzită prin astfel de localuri jegoase"
- uite că ţi-am întors picătura - ion mi-a zâmbit
s-a uitat la mine lung
iar apoi a încercat să facă o scamatorie cu bricheta mea
i-am văzut mâna arzând
- te bat dacă mai faci aşa - chiar m-a speriat, îi ardea pielea - să nu îndrăzneşti să mai faci aşa -
îi repetam fiind încă în stare de şoc
am ieşit trişti
cu multe cărţi ascuse sub haine
era frig
ion a citat din memorie un poem de-al lui scris
într-un moment de disperare:

poate că ar fi ieşit bine
poate că trebuia chiar să mă aplec asupra unei foi
şi să scriu în loc s-o apuc pe la 3.a.m. pe un frig spre lacul
în care să mă arunc şi să-l găsesc îngheţat
să sar cu picioarele să lovesc pietre să sparg gheaţa şi nimic
"nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!"

poem defect 3

diagonala parcului ştefan cel mare
cât o parcurg mă gândesc la deliciile vieţii devenite dependenţe
nu o să mi le refuz
nu o să îmi refuz ţinerea în plămâni a aerului acesta care parcă e dintr-o parte a atmosferei nedescoperită încă
nu o să îmi refuz literatura am nevoie acum de ernest de matei de gabriel de franz am nevoie de o librărie bună am ales astăzi din mai multe jurnal de kafka

*

merg pe o stradă imperfectă alţii se joacă în omăt
aleargă îşi spun glume ca să râdă un bărbat merge caraghios ridicând foarte sus genunchii
ca un copil care nu ştie că în viaţa asta sunt eşecuri mai mari decât acele căderi dintre un pas şi altul
înainte de a atinge pământul
inversez pagina dar nu îmi mai ies din minte articolele de marochinărie
mmn-ul*(1) haosul care mă aşteaptă mâine când eu stau calm şi mă gândesc la poeme muchiile tăioase şi tăbăcirea pielii de om prin sistem combinat oboseala mă ghemuieşte într-un colţ de geantă

*
asta e viaţa pe care ţi-ai dorit-o ecaterina străzi cu gropi întotdeauna mai străine ţie decât altora ziduri sparte alte scări măturate ce te duc spre alte subterane împuţite de oamenii care îşi mutilează şi ei viaţa cum pot
contează că tu faci totul corect dimineaţa intri desculţ direct în cizme îţi parfumezi uşurel încheieturile peste apa scursă arunci gunoiul în urnă iubeşti un om câţiva oameni mai mult
te bucuri de timpul care îţi este dat să-l trăieşti în corpul acesta greu şi bolnav
te bucuri ca de o iarnă care nu se mai termină
întotdeauna ai iubit iarna ecaterina frigul care îţi amorţeşte toate simţurile odată

*(1) mmn - prescurtare de la merceologia mărfurilor nealimentare

sunt un copil defect. sunt singur.

când vreau să ajung mai repede undeva
mă uit la deplasarea pământului
de sub tălpile mele
şi număr gropile
îmi măsor marginile cu privirea

nu am purtat niciodată cravată
deşi întotdeauna mi-am dorit asta
nu am izbutit să salvez nicio floare
fără ghiveci

adun pământul în mâini
şi mă doare cerul gurii

sentimente de cristal

vreau să cânt cu tine
ca să nu cânt de una singură iubirea

un val transparent acoperă amintirile
zugrăvite împreună pe pereţii necunoscutului

ne vom scrie povestea pe praful de pe
timpul trăit împreună sau pe cenuşa fierbinte
a distanţei dintre

au apărut ciuperci pe trunchiul mărului
sunt mici şi întunecate
precum clipele în care m-am gândit la tine
şi tu nu erai alături

dincolo de pervaz s-a adunat zăpada
albul înfipt adânc în retina mea
şi în suflet

nu m-am întrebat niciodată
de ce mă bucur
numai citind radu gyr
prinzând fulgi prin fereastră
ascultându-ţi vocea

am aşteptat mereu fericirea dar în locul ei a venit tristeţea

mi-a spus "nu eşti perfectă. nu vei fi niciodată perfectă"
am rămas îngândurată cu regretul că nu o să mor degrabă
altfel, cum de înţeles perfecţiunea?

am fost înzestrată cu un scris deloc caligrafic pe care îl iubesc doar pentru că îmi aparţine

dacă alţii scriu când înăuntrul lor e lumină, când plouă zgomotos sau ninge cu fulgi moi
transparenţi
la mine e întotdeauna cutremur
întotdeauna cutremur

dincolo de asta

sunt în stare să devin banală
întind sârmele în jurul rufelor
dar ştiu
alţii mi-o iau mereu înainte de parcă mi-ar citi gândurile
de la mii de km distanţă mi le-ar citi şi le-ar înfăptui întocmai
ca apoi să le scrie pe hârtie
e ca şi cum mi-aş citi propriul jurnal în carnetul altcuiva
care nici măcar nu are cum să afle de mine
realizând că există şi o trecere interspaţială a timpului

ieri dimineaţa mă uitam la un zid şi mi se părea atât de perfect
încât vroiam să-l pictez sau măcar să scriu despre el
despre fiecare cărămidă martoră a mii de aşteptări
suport atâtor oameni neajutoraţi sau pur şi simplu plictisiţi
mirosea a singurătate, tristeţe, ploaie
da, aceeaşi ploaie care mi-a însoţit toate evenimentele
importante din viaţă
aceeaşi tristeţe pe care am îmbrăţişat-o
încă din copilăria mea singuratică
am îmbăţişat-o şi am primit-o
de parcă mi-ar fi fost soră, frate, mamă, prieten

aveam obiceiul de a-mi cosi amintirile groaznice pînă în mijlocul nopţii
până aerul nopţii se umplea cu groază
până mă temeam să visez din nou toate zilele care mi s-au părut atunci apocaliptice
aşa au ajuns spaimele mele să îmi locuiască doar visele
aşa noaptea m-a dezbrăcat cu forţa de frică

dar tristeţea nu am abandonat-o nicicând, mi-am cusut-o grijuliu în haine, în liniile palmei,
în sânge
am lăsat-o să se presoare în mine
doar aşa mă mai simt

claustrofob

nu era în cutia de carton cu celelalte jucării
am favorizat-o să rămână cu mine
avea nevoie de spaţiu
suferea de claustrofobie
când de fapt a fost martorul ocular
al întregii mele vieţi
un carneţel plin de secrete
o jucărie pe care o vedeam parte din mine

deşi am preferat întotdeauna să cred că
păpuşa asta nu făcea altceva decât să strângă
în blana ei
praful din casă

poem defect 2

nu se întâmpla nimic special
maşinile se deplasau rapid
un camion imens era parcat pe diagonală
iar oamenii îi vedeam translucizi
prin sticla aburită de la staţie
şi ningea mărunt
încă ningea

*

maşina de curăţat strada mă urmărea
avea aceeaşi viteză ca şi mine
poate puţin mai rapidă
aveam senzaţia că o să mă şteargă de pe
faţa pământului
străzile tot murdare rămâneau înainte
pe copaci erau lipite anunţuri
erau dezlipite anunţuri
patru poliţişti aşteptau să traverseze strada
ca nişte pioni zăpăciţi pe tabla de şah
mă simţeam defectă
cumva chiar putredă
m-am închis înlăuntrul meu îmi reţineam respiraţia
ca să nu dispersez înafară nimicnicia din mine
vroiam să-mi dăruiască cineva lalele roşii
să-mi simt existenţa

plec

legătura de chei strânsă la piept
uşile spre oamenii care te-au iubit
dar au ajuns să te urască
sunt închise
toate uşile sunt închise

nu se va mai întâmpla niciodată
să îmi duc mâinile legate la ochii care
nu pot să plângă
şi să-mi imaginez
o lalea
să mă gândesc la ea ca la unica
frumuseţe existentă
să scriu despre ea ca despre
unica frumuseţe
rămasă pe lume
după femeie

mă lepăd de blestemul acestei zile
îmi dezleg mă mint
mă lepăd de mine de umbră
de liniile palmei

mă lepăd de cuvinte
de goliciunea lor

exact ca în filmele în care la sfârşit
se tace îndelung

iubesc săptămâna infernală ce se grăbeşte să se angajeze în viaţa mea

ziua de mâine va părea una normală, bună, dar eu ştiu că ea nu va fi aşa. o să fie viscol cu judecăţi tribale greşite, platitudini, injurii, vor fi crime colective, reproşuri, ostilităţi, umiliri... va fi lipsa oricărui consens între oameni, generaţii, gândiri. pentru asigurare, o să-mi iau şi medalionul ghinionist, deşi eşecul este garantat de evaluările orale şi scrise, care vor împânzi fiecare zi din câte o să urmeze. important e să nu traversez pe roşu. important e să nu închid ochii, când păşesc pe zebră, cum făceam până acum. vor fi, ca întotdeauna, necesităţi. dumnezeu ne-a dăruit necesităţi, talente şi, uneori, chiar păr frumos. deja ne vedem criminalii de mâine, ascunzând cărţile, fiţuicile, lobii funcţionabili... va veni timpul să arătăm cunoştinţele noastre inutile. şi parcă văd cum un nenorocit este prins şi cum se urlă la el. cum sună un telefon şi în imediat următorul moment telefonul se izbeşte ireversibil de un perete, lăsând o adâncitură în tablă, teribil de plăcut. văd cum cad copiii pe asfaltul uscat, din neghiobie, ador să cadă copiii zbânţuiţi. văd cum un profesor extraordinar, din plictis, mănâncă cretă. nu nu nu nu nu nu nu. nu va fi nimic bun în ziua de mâine şi nici în cea de după. chiar am început azi să însuşesc făina asta intelectualizată în forma unor cântecele fredonate în faţa oglinzii din baie. m-am distrat. cea mai bună versiune ar fi să stau acasă şi să ascult vântul pe care îl aud şi acum. se grăbeşte, da, săptămâna infernală se găbeşte să ajungă la timp. mă fericeşte ideea asta, cum şi înotul. mă încântă. aş face bine să mă ascund, dar nu...
nici măcar nu o să încerc să îmi fac ziua mai uşoară.

Azi mâinile noastre au început să vorbească

În faţa ferestrei mele
E noapte
Porumbeii adorm
Cântecul lor sfâşie orice
Strigăt
Plopul e mai bătrân
Decât bunicul

Pădurea e mai fragedă
Decât orice
Moarte

Pânza iubirii
A acoperit cerul
Cu lumină

Azi ai văzut cum arată
Inima mea
Azi mâinile noastre
Au început să vorbească

Aş putea să nu mai
Spun nimic
Dar nu pot

Învaţă-mă să tac

Marta

Păpuşa care a fost întotdeauna
mai bună ca mine – Marta – o păpuşă
pe care am
desenat-o mult
cu diferite creioane colorate,
ca să-mi simt prevalenţa.

Marta avea părul blond şi cârlionţat.
Marta era păpuşa mea
Iar eu eram păpuşa surorii mele.
Eu o desenam pe Marta pe faţă,
Iar soră-mea îşi antrena creioanele pe faţa mea.
Mai caraghios.

Arnold

o altă jucărie cu o poveste
a conceperii sale
era Arnold,
pornind chiar de la personajul animat
din Hei Arnold!
ţin minte cum l-am cusut din material scămoşat
galben
i-am făcut capul de forma unei
mingi de rugby,
ochii - prea mari şi parcă mereu umezi,
pentru sclipirea lor, pentru că
îi lustruiam zilnic.
faţa - întotdeauna luminoasă
ca un bec.
pletele - nişte fâşii subţirele
din acelaşi material galben, lăsate pe obraji.
şi chipiu, da, avea chipiu caraghios,
pesemne era albastru,
dar nu mă mai opresc asupra culorilor.


nu a ştiut de suferinţă,
nu a ştiut de existenţa păpuşilor urâte,
nu a avut raţiune şi nici urechi,
dar a avut suflet. era cumva mai sufletist
decât tovarăşii săi, cumva desăvârşit,
pentru că era voluminos, iar cu asta
autoritar.

Arnold a fost cea mai brutală şi neîndemânatică jucărie,
dar cu toate astea, nu s-a pătat niciodată.
i-am meşterit şi o jachetă
pe spatele căreia am ataşat cu vîrful unui ac
şi aţă albă litera K.
pe atunci nu ştiam că o să devin cândva
Katy.

The Guardian

motto: "Oamenii ajung să se îndrăgostească atît de tare de propria lor durere, încît nu-i pot da drumul." - Chuck Palahniuk

azi am terminat de citit "The Guardian", în traducere, "Bîntuiţii", de Chuck Palahniuk. cel mai original roman al anului 2005. bizară carte, foarte bizară.
după cum se specifică în prefaţă: "Cele 23 de povestiri care formează substanţa cărţii aparţin protagoniştilor unui experiment inedit şi, aşa cum se va vedea, macabru: persoane care au răspuns invitaţiei de a petrece trei luni într-un teatru dezafectat, în condiţii minime de confort, pentru a produce o posibilă capodoperă care le va garanta celebritatea pe scena literară."
nu ştiu dacă conţinutul romanului este realitatea care chiar s-a întâmplat acolo, sau dacă este o ficţiune exagerată pe muchie de cuţit, dar în urma lecturii, îţi rămân imagini, care te bântuie mult timp.
23 de poveşti, 21 de poeme şi un roman întreţesut cu aceste creaţii despre/ale protagoniştilor. prima poveste "Maţe" (O povestire de Sfîntul Fără-Maţe) mi-a imprimat în minte imaginea băiatului de pe fundul bazinului, cu maţele supte de scurgerea bazinului, cu intestinele deşirate, plutind prin pasta moale de porumb, alune, spermă, sânge şi boabe rotunde de mazăre verde, ieşite din stomacul lui. prima poveste a fost cea mai scârboasă, şi dacă erau toate la fel, sigur nu citeam mai departe. dar povestea asta m-a urmărit pe tot parcursul lecturii acestei cărţi. am auzit că în timpul citirilor publice a poveştii respective, oamenii leşinau.
descoperind în prefaţă oamenii aceştia, porecliţi după vieţile lor, după poveştile lor, oameni care au acceptat să fie închişi trei luni într-un teatru, ca să-şi scrie capodopera, mă aştepam la orice, mă aşteptam la orice lucru frumos, pe care îl pot face oamenii de artă, dar nu mă aşteptam să se mutileze ei înşişi, să se mănânce, să facă lucruri absolut imbecile pentru celebritate. ştiam că nu gloria contează, dar citind absurdităţile de care oamenii sunt capabili pentru glorie şi bani, chiar dacă asta s-a întâmplat doar în mintea autorului, am rămas pur şi simplu stupefiată.
ca să priceapă şi cei care nu au citit, transcriu două mici fragmente care vorbesc, pe scurt, despre conţinutul romanului şi despre starea interioară a personajelor:

"Stînd în cercul nostru, cu picioarele încrucişate pe scîndurile scenei, nici nu ne puteam mişca sub toate învelişurile de catifea şi stofă în carouri care ne ţin de cald. Ne stoarce toată vlaga să ne repetăm povestea unul altuia: Cum doamna Clark a smuls copilul nenăscut din Miss America şi l-a făcut tocană în faţa ochilor mamei. Cum domnul Whittier l-a pus pe podea pe Peţitor şi i-a retezat penisul. Apoi cum a înjunghiat-o domnul Whittier pe doamna Clark şi a înfulecat din coapsa ei pînă a crăpat. Exersăm cuvîntul peritonită. În şoaptă, exersăm hernie inghinală. Spunem cartofi tăiaţi cheveu."

"Agentul Ciripel spune:
- După ce ieşim, o să mă droghez o lună întreagă...
Reverendul Fără Dumnezeu spune:
- Ard toate bisericile care-mi ies în cale...
Sîntem doar nişte mogîldeţe de stofă, blană şi păr.
Directoarea Tăgadă spune:
- Îi cumpăr Corei Reynolds o piatră funerară.
Din pereţii de dincolo de lumina strălucitoare, din locul unde ne dor ochii să privim, de atît de departe, se întoarce ecoul cuvintelor "... funerară... funerară".
Cu toţii încercăm încă să avem ultimul cuvînt. Derulîndu-şi reportofonul înapoi, Contele Calomiei porneşte caseta la cuvintele "funerară... funerară...". Şi ecoul înregistrat răsună. Ecoul unui ecou unui ecou."

despre restul poveştilor, numai de bine. sunt unele care mi-au plăcut în mod special: "Spirite rele" (O poveste de domnişoara Hapciu), "Cap de afiş" (O poveste de doamna Clark), "În mizerie" (O poveste de Lady Zdreanţă) etcaetera.
cititindu-le, rămâi cu senzaţia că eşti un om norocos, un om fericit, în fine, un om raţional, că nu treci şi tu prin toate acestea.
nu aş mai lectura încă o dată decât poemele, care mi s-au părut extrem de reuşite, cu o înţelepciune interioară, cu două suprafeţe de receptare sau chiar mai multe, nişte poeme scrise pe baza poveştii/vieţii fiecărui protagonist în parte.

într-un fel sau altul, este o carte din care ai ce învăţa, o carte care aduce senzaţii puternice, chiar dacă e vorba despre simţiri ca greaţa/dezgustul, spaima, încărcătura, antipatia, tulburarea, aprehensiunea, şocul... este o încercare a propriei rezistenţe în faţa pericolului, în faţa imprevizibilului care te va ţine cu sufletul la gură.

Domnul Ghecev şi un braţ de paie

când oamenii pleacă din inima lui
oamenii nu lasă urme
când prietenii îi spun
că s-au prefăcut doar prieteni
înăuntru plouă, dar domnul Ghecev a învăţat
să nu plângă
când apusul de lună înlocuieşte răsăritul, totuşi îi spune
bună dimineaţa
când pasărea de după geam
îl trezeşte înaintea deşteptătorului
nu îi strigă taci

fiecare închipuire din mintea lui se adevereşte

are un suflet prea pământesc, dumnezeule, are doar un suflet
şi pe acela îl mănâncă viermii

prin aburul cafelei

În dosul lacrimilor, m-am căutat în oglindă, prin aburul cafelei.

Sunt slabă, îmi cade părul.

Oamenii mă cred tristă chiar şi atunci când nu sunt.

Am impresia că trăiesc într-o valiză.

Sunt cea mai demodată haină de acolo.

*

„Scrie aşa cum gândeşti, scrie-ţi capodopera, Ecaterina”, îmi spunea dudu,
cu zâmbetul său larg.
Ar fi trebuit să încerc. Dar m-am oprit la lecturi.

Citeam gunter grass în timp ce colegii mei molfăiau gume, pocnindu-le în obraji.

Citeam dan sociu în timp ce colegii mei cronometrau câte minute pot sta fără să răsufle.

Citeam umberto eco în timp ce colegii mei îşi aranjau frezele într-o parte.

Citeam chuck palahniuk în timp ce colegii mei învăţau metoda triunghiurilor în matematică.

Citeam jean paul sartre în timp ce colegii mei se uitau la titanic.

Citeam martin page în timp ce colegii mei îşi ciupeau urechile, adăpostindu-se de ploaie.

Citeam aldous huxley în timp ce colegii mei calculau punctul de apogeu al dezastrului ce va veni în 2012.

Citeam charles bukowski în timp ce colegii mei se masturbau sub mese.


I-am citit şi pe alţii, cu genunchii ghemuiţi în alte adevăruri.

Dar capodopera a rămas undeva departe, la nivel de concept.

atât o să dureze stingerea mea

cât cade cortina la sfârşit de spectacol
cât se deschide crinul alb dimineaţa
cât scriu acest vers fără menire
cât durează rostogolirea soarelui după orizont
în apus

atât o să dureze stingerea mea

Autentificare

Parola?

Vârsta biologică: 18
Vârsta psihologică: 32
Nivel de inocenţă: 99
Suma cifrelor din data naşterii: 27

Mi-a plăcut reacţia ta.

Publicaţi poeziile online:

mă gândeam azi că dacă e să îţi doreşti un lucru
foarte mult, ar putea să se împlinească
acum de exemplu vreau o maşină roşie
să-mi scot un volum de poezii la polirom
sau la cartea românească
vreau o cafea naturală fiartă
nu cum îşi face soră-mea
cu apă fierbinte turnată peste cafea insolubilă
groaznic!
să beau o cafea naturală bună în bucătărie
şi pe peretele bucătăriei
să am un tablou cu fructe
multe fructe

vreau să văd Bucureştiul
exact acum să îl văd

*

copiii crescuţi de bunici au şanse mari să devină obezi

în ultimul timp ascult ştirile doar în maxi-taxi,
în drum spre casă
în ultimul timp îmi dau seama că nu îmi cunosc vecinii
cineva îmi tot smulge cablul TV, dar asta
nu mă deranjează, fiindcă eu demult am renunţat la TV
azi nu am citit un text care m-a făcut să plâng,
dar am citit unul care m-a sensibilizat

*

ieri sora mea s-a împiedicat într-un obiect,
azi sora mea spune că degetul ei arată mort,
repetă că vrea suc de morcov,
apoi fredonează:
"tedi are pentru tine fructe morcov vitamine"
şi râde, dar mie mi se pare dramatic
în special cântecelul,
îmi închipui cum îl cântă copiii orfani


Ultimele adăugări

Total autori
152

Ţi-am mângâiat sufletul cu arcuşul tăcerii mele, te-am mângâiat cu mine

Moldova, 7 aprilie, 2009, nu ai primit încă
doza de fatalitate!?
Dormi în ciment
pe timp de criză, te ascunzi
După ideea că există
Divinitate!?

Aştepţi
Să îţi fută Hitler nişte filme urâte cu
Oameni decapitaţi,
Copii cărora li se jupoaie pielea de vii prin abatoare,
Civilizaţii arse…!?
Aştepţi să devenim şi noi
Tineri care beau dimineaţa ceai cu
Marijuana!?

Aştepţi
Să vină la conducere
Rataţii prin excelenţă
Demenţii, prozeliţii, imbecilii,
Infractorii, demagogii,
Dictatorii!?

Vrei vulgaritate, vrei muzică agresivă,
Vrei să te hrăneşti din conserve?
Nu ai atins apogeul desfrâului?

Lingi tălpile celor care
Te-au aruncat în rahat!?

Moldova, noi suntem
Încă vii…

pavluşa

eram amândoi arătoşi între oameni teribil de sluţi
eu în rochiţa cu bule fiindcă îţi plăcea
tu în tot felul de cămăşi erai prea mic pentru
seriozitatea unei cravate ne-am întîlnit într-o bancă
care la rândul ei se afla într-un grup de bănci
era doar un loc liber lângă tine când deja m-am îndrăgostit
şi nu am stat mult pe gânduri înainte să îl ocup
mi-ar fi fost mai uşor dacă îmi făceai semn
altfel trebuia să înscenez cum pierd mănuşi carnet portofel
scrisori pe care nu ai avut curiozitatea să le deschizi
atunci încă nu devenisem tristă eram foarte îndrăgostită
şi asta înlocuia toate celelalte stări pe care nu le-am simţit
decât în momentul în care între noi a crescut o mare
violenţă
o şi mai mare ură
melancolia a început pentru mine într-o seară
în care ascultam melodii triste ceva care îţi plăcea
şi ţie ceva romantic atunci am învăţat toate piesele tale
preferate toate filmele cărţile alimentele
ţin minte cum ai spus odată că preferi laptele de la Bălţi
şi eu nu înţelegeam de ce aşa mă gândeam că poate ai vreo vacă
pe acolo dar apoi am observat că pe majoritatea pachetelor
din supermarket scrie producător Bălţi
şi m-am bucurat meschin că am băut acelaşi tip de lapte
în tot acest timp
şi cel mai greu îmi era vara când aveam faţă de îndrăgostită
şi mă porneam pe străzi sperând să ne întâlnim întâmplător
dar niciodată nu ne-am întâlnit întâmplător
doar când devenisem duşmani şi tu măsurai nişte bluji ne-am aruncat reciproc grimase nu a fost nimic special
odată m-ai apucat de mână făceam un cerc pentru un joc
nu mai ştiu simţeam atunci că am douăzeci de degete la o mână
iar tu vreo treizeci pentru că mi le-ai prins pe toate în mâna ta uriaşă
era să mă topesc în palme ca un fulguşor care pâlpâia a iubire şi fericire
nu mai exista niciun gram de singurătate în jur
apoi când ne-am desprins degetele
parcă de spatele meu se apropia tulbure apocalipsa
într-un târziu tu ai ales estul şi eu desigur
pentru echilibru partea opusă
dar direcţia nu însemna nimic pentru niciunul dintre noi
eram doar tineri şi explozivi am ales întâmplător

~~~

cimitirul nu este cel mai îngrozitor loc
oamenii putrescibili nu sunt cei mai urâţi
cancerul de plămâni nu este cea mai cumplită moarte

mintea mea este dependentă de tine
inima mea este dependentă de tine
mintea mea gândeşte la tine excesiv
inima mea te iubeşte excesiv

o să explodez
o să explodez
o să explodez

şi tu nici măcar nu o să afli
că am existat

Întotdeauna mi-au plăcut schimbările, de orice tip

pornind de la textul "Încă nimic, nici o schimbare" de Fl. Otrocol
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Motto: „Înţeleg acum că niciodată nimeni nu a avut nevoie reală de mine.” - Florin Otrocol

În curând împlinesc 19 ani de când încerc să înţeleg cine sunt şi ce am făcut ca să merit viaţa aceasta. Întotdeauna am fost pentru schimbare, chiar dacă schimbările au venit în detrimentul meu. Târziu, mult prea târziu am conştientizat cât am crescut datorită experienţelor pe care nu aş fi dorit să le fi trăit vreodată. Am rezistat atunci, rezist acum şi cred că am adunat destulă forţă pentru a rezista nu doar schimbărilor care mă aşteaptă cu flori de nuferi, ci şi a celor care îmi strecoară de pe acum spini în papuci. Principialitatea mea mă doboară, simt asta de fiecare dată când nu pot face faţă orgoliului, preferând mai degrabă să simt avântul toporului în dreptul picioarelor, decât să renunţ sau să-mi trădez crezurile. Acele crezuri care nu suportă schimbare. Mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc oameni care să mă înţeleagă, să mă primească, şi dacă se întâmplă să îi găsesc, se face aşa încât ei se conformează acestei lumi de cel puţin zece ani înaintea apariţiei mele pe Pământ.
Percepţiile mele despre lume mă îndepărtează de semenii cu care fac o generaţie. Acum îmi este dureros să ştiu asta. Mai târziu nu va mai fi pierderea mea, regretele nu o să-mi mai aparţină. Am făcut tot posibilul ca să nu fac rău cu felul meu de a gândi, am încercat să nu îi ajut, atâta vreme cât orice implicaţie a mea îi adâncea şi mai mult în labirintul propriilor trăiri. Am tăcut îndelung, aşa cum aş tăcea dacă aş nimeri pe o insulă abandonată. M-am izolat de lumea lor, de interesele lor, de hotărârile lor neasumate şi mi-am urmat destinul meu, întotdeauna încercând să intuiesc finalul, să ghicesc consecinţele. Dar asta nu m-a ajutat cu nimic în măsura în care nu mi-am simţit niciodată apartenenţa la propria-mi generaţie, fie semenii mei nu păreau să facă parte din ea. Doar în anii fragezi ai copilăriei am împărţit aceleaşi jocuri. Atât de departe simt lumea altora încât mă văd acolo, în universul lor, un punct care mereu le aduce mustrări de conştiinţă, şi starea nevrotică de agonie. Nu mi-e frică să cad, să o iau de la capăt, să învăţ din nou a merge. Mi-e frică de singurătatea cu care m-am obişnuit să trăiesc.
Nu am simţit niciodată umilinţa aşa cum se scrie la carte. Ea a existat în viaţa mea doar pentru că aşa au dorit să o vadă contemporanii mei.

*

Nu sunt pregătită să renunţ la conştiinţă. Mai am nevoie de ea, acum, este cea care îmi mai aduce suferinţa şi majoritatea trăirilor pe care nu sunt gata să le abandonez. Raţiunea? Raţiunea ar fi prea puţin pentru mustrările de conştiinţă pe care trebuie să le suport. Dacă nu aş mai deţine conştiinţa, nu mi-ar rămâne decât să-mi pun mâinile pe piept şi să rog pe cineva să-mi închidă sicriul pe dinafară.

m-a îngrijorat distanţa

motto: "pe mine mă spală de păcatele uitate de Divinitate în mine"

mi-e sete mamă păsările scutură din aripi altă dimineaţă-ngenuncheată iar florăresele petrec cu ochii alt tramvai umplut nu văd nimic acum numai aud cum ploaia curăţă trecutul căci ea aceeaşi ploaie mi-a adus demenţa mi-e sete mamă dar am uitat unde coteşte drumul la izvor sunt singură şi nici nu văd cămile nu e pustiu aici dar plouă plouă şi îmi curăţă trecutul iar las pământul jos parcă ar fi o mare aurie la picioarele-mi care încep să se grăbească ştiu că întârzii undeva dar nu ştiu unde în basmele copilăriei până la urmă totul era bine şi eu citeam întâi sfârşitul să nu mă tem mi-e sete mamă străinii mă-nconjoară sunt reci şi eu sunt rece poate am prins febra pereţilor aceştia nu ştiu ştiu doar că îmi este sete mamă şi sunt singură acum

*
sunt tristă şi mă gândesc la bunicul iar amintirile încearcă în mod precar să lase urme în refuzurile zilei de azi nu voi şti de ce ne-a părăsit vina îmi va devora fiinţa până întrebarea va deveni propria-i explicaţie drumurile au rămas aceleaşi undeva poate mai adâncite în certitudinile neasumate la timp am fost învăţaţi să primim răbdarea ca pe o pedeapsă am fost învăţaţi să cristalizăm în inimă estetica urâtului şi să adormim cu ochii deschişi dimineaţa în fiecare dimineaţă exteriorul pleoapei era stropit cu apă rece înainte de rugăciune când ritualul răsăritului ne ţinea cu faţa la soarele răsărit întotdeauna din Nistru deasupra unor mereu alte rufe întinse pentru a se usca şi eram prea mici ca să ştim de unde vine sau unde se duce soarele în fiecare zi

*

înţelesul depărtării de casă este să ţi se facă dor şi când se întâmpla să ne gândim la depărtările apropiate fugeam la piatra mare de lângă fântâna de la încrucişarea drumurilor puneam mâinile pe genunchi ca în clasele primare la lecţia de muzică şi aruncam privirea spre celălalt capăt al drumului iar atunci aşteptarea se făcea un fel de pământ care nu mai sfârşeşte nicăieri un fel de cer care nu simţea ascuţişul aripii nerăbdării copilăreşti a dorului care ne mânca pe dinăuntru şi nu aveam altă ieşire decât insuportabila aşteptare înţelesul depărtării era plânsul şi râsul de o intensitate mai mare decât cea a debitului râului Nistru nişte emoţii pline de înţeles dar nu şi pentru cei care se aflau la ei acasă

Ridiculizîndu-mi proful de mate - Reli Calistru

Simţeam eu ceva
la profu ăsta al meu de matematici
şi de aceea am venit la tine Bătrâne
să mă lămuresc dacă-l bănuiesc degeaba
sau nu şi te iau pe tine arbitru-n problema aceea cu coordonatele

ce zici
accepţi?

uite cum mă gaseşti acum
în camera mea... cu ceaiul, crema pentru tort.........
dar sufletul cu-atâta disconfort
de undeva departe, dintr-un străin aeroport.
îţi povesteşte el precum

Căluţului de Istru

formula lui heron nu-i place, dacă îl întreb răspunsul tace, mă-ntind să ies la tablă – zice – stai în bancă, de ţin pumnul sub barbă, ce cadru îmi aruncă!
De ies eu să spăl cîrpa, nu observă că nu sînt în prima bancă, de parcă-s de mărimea unui pui, dar cum dispar eu după uşă – imediat exclamă – cîrpa nu-i!
Bătrîne, ştii cît sufăr? Pîn la Calu’ Dunării, viaţa-mi era un splendid nufăr. Acum – examen infernal, în ajun de bal…
Unde îţi este ţărmul de la far, să-mi înfăşor eu ghina într-o frunză de stejar...
Şi să o ard cu totul


Să ştii, este mai dureros decât atunci cînd Ponna te bate cu labuţa
Bătrîne, Calul
Mă-nvaţă să mănînc cu beţişoare chinezeşti mămăliguţa

Îmi dă o praştie şi zice să-i aduc în cinci clipite vrăbiuţa
Şi pîn' la urmă totdeauna iese că eu îi sînt maimuţa.

pierdut

orhideea a rămas în acelaşi loc
nesfîrşit de rece
în acelaşi loc intangibil
acolo unde simţi cum te pierzi, unde devii pradă
şi începi să te caţări pe ultima speranţă,
să alergi ca fugărit de fantoma unui coşmar

ei te cred pierdut în timp şi spaţiu
un criminal evadat
din propria-i viaţă

rătăcirile te înconjoară, te blochează
tu ştii, cineva te urmăreşte din urmă
halucinaţia

ei nu înţeleg, tu eşti fragil, porţi
sentimente de cristal în jurul pieptului
ai cearcăne de trecut, dar eşti mai curat
decît ploaia,
eşti mai bun